Era bine dacă aveai merite, dar conta mai mult al cui erai şi din partea cui veneai, iar acest mod contextualist, egoist şi exclusivist de a concepe urcuşul pe scara vremelnică a lumii are astăzi un nume legitim şi sugestiv: nepotism.

De câteva zile port în gând idei, imagini şi poveşti dintr-o carte despre care trebuia să fi scris mai devreme. Apărută în miez de toamnă, cartea semnată de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, ciocoi, mojici, are darul de a-l scoate pe cititorul simandicos din confortul propriilor gânduri şi de a-l purta, graţie puterii de evocare a cuvintelor, la începutul veacului al XIX-lea, într-o epocă al cărei genom cultural, viu şi astăzi, aprinde în unii dintre semeni (mi-a trecut prin minte să scriu simieni) năravuri despre care unii ar spune că sunt curat româneşti.

Tehnica de documentare prin care sunt reînviate obraze boiereşti, prealuminate feţe domneşti, figuri de negustori şi chipuri ale unui cotidian dispărut sugerează că autoarea a studiat cu o curiozitate de naturalist instincte, reacţii, habitudini şi ecosisteme socio-culturale pe care mai apoi le-a aşternut în pagină cu un condei exersat şi curăţat de zgura sedimentului nesemnificativ. Cine descoase iţele cărţii descoperă un mozaic de surse documentare - acte, anuare statistice, condici, impresii de călătorie, manuscrise, memorii (şi dări de seamă şi amintiri), rapoarte, scrieri de ficţiune, scrisori ş.a. - pe care autoarea le-a valorificat cu pricepere de istoric şi cu îndemânare de povestaş.

Istoria nu e uşor de înţeles şi e greu de spus altora, dat fiind că, în ochii posterităţii, o realitate din trecut se prezintă mai puţin ca întâmplare şi mai mult ca lume de discurs. Acolo, în scrierile istorice, hotarul dintre real şi imaginar e pus la mare încercare. Citindu-i pe marii istorici nu poţi renunţa la a te întreba „cât din ceea ce scrie omul acesta e o che