Decembrie 1967. Într-o adolescenţă întîrziată, descopeream cu pasiune România. În culmea emoţiei – în ciuda sau din cauza dezastrului din jur –, ameţită de literatura rusă, nu conteneam să repet, spre exasperarea tuturor: „E nemaipomenit, trăim aici în plin Dostoievski şi în plin Cehov.“

Nu vedeam încă – cu toate că sărea în ochi în această ţară – omniprezenţa lui Gogol, a unui Gogol balcanic.

Într-o seară, mă aflam într-un cerc de invitaţi, unde se învecinau, într-o atmosferă de bună dispoziţie, burghezi vechi şi noi, artişti şi veleitari, femei savante şi preţioase ridicole. În această societate amestecată apare un personaj atipic, cu o barbă rusească, cu o privire intensă şi albastră, ale cărui cuvinte, prin ironia şi gravitatea lor, tranşau într-o manieră radicală conversaţiile acestei lumi de salon. Era Lucian Pintilie, care ne invită, pe gazdă şi pe mine, la o reprezentaţie a ultimului său spectacol, Livada cu vişini. Pasionată de Bread and Puppet şi de Living Theater, fană a lui Grotowski, eram, bineînţeles, admiratoare a lui Cehov, dintr-o pasiune pentru care m-aş fi făcut actriţă.

În holul teatrului, înainte de începerea spectacolului, îi spun, exaltată, lui Lucian Pintilie: „Cehov e autorul meu preferat, îl ador şi plîng întotdeauna la piesele lui.“ Privirea sa albastră viră spre negru şi, stăpînindu-şi politicos enervarea, Lucian Pintilie mă sfătui să-mi economisesc lacrimile.

De la acea Livadă cu vişini, care a fost pentru mine un electroşoc cu efect întîrziat, mi-au rămas amintiri concrete, senzoriale, adică active. O culoare, o imagine, sunete.

Culoarea. Roşul scenei pe care evoluau personajele. „Soare, gît retezat“, zicea Apollinaire despre acest soare roşu sîngeriu al serii, la anumite crepuscule, chiar înainte de triumful nopţii. Roşul sîngelui generaţiilor de morţi care au locuit acest domeniu, domeniul lor. „Spirite