Agitaţie, emoţie, interogaţii, optimism programat... De data aceasta, Ziua Naţională a României a fost mai vie decît în alţi ani. Trebuie să însemne ceva, este, cred, un tîlc în această relativă schimbare de atmosferă.
Pe mine m-a făcut, într-un prim moment, să-mi aduc aminte de prima mea iniţiativă publică de după 1990: organizarea unui colocviu internaţional ambiţios, intitulat „Etnologia identităţii, identitatea etnologiei“, la care a participat un număr impresionant de specialişti europeni. La care a venit şi presa, bineînţeles, şi m-a întrebat despre ce este vorba. Proaspăt întors din Franţa, am început să explic, într-o terminologie care s-a dovedit a fi prea occidental postmodernă la acea vreme, că e vorba despre „o analiză a construcţiei identităţii“... şi a trebuit să mă opresc aici. Reportera de la TVR a sărit în sus cu tot cu microfon şi s-a răstit la mine: „Cum adică o «construcţie», ce, sîntem o casă? Pînă şi fata mea de 7 ani ştie că identitatea este, că noi sîntem români!“ Şi a plecat val-vîrtej. Cu aceeaşi ocazie, Aurora Liiceanu a avut o remarcă memorabilă: „Identitatea este ca măseaua“, mi-a şoptit ea la ureche. „Simţi că o ai şi te îngrijeşti de ea doar cînd te doare...“
DE ACELASI AUTOR Despre cuvinte Din nou despre clasa de mijloc Despre buna folosinţă a folclorului Puterea statelor slabe Se pare că, atunci, identitatea nu ne îngrijora prea tare. Ştiam că este, dar că trebuie curăţată de rugina comunismului, după care va putea străluci din nou ca în vremurile bune. A trecut o vreme, dar nu prea a strălucit. Unii au invocat petele de rugină care nu au fost curăţate încă sau sînt mai persistente decît ne-am imaginat, dar, cu timpul, nici asta n-a mai slujit. Au început apoi să apară, pe înserat, şi alte dureri de dinţi, cu îngrijorările lor corespunzătoare. Cînd ne sculam şi noi, cîteodată, bine dispuşi, şi credeam că „sîntem şi noi
