Galerie Foto

Cu spirite narcisiste, impetuoase sau necumpătate, cu o viață „pe val”, plină de succese sau căzută în obscuritate, artiștii ne fascinează și ne surprind de multe ori. Sculptorul timișorean Ștefan Călărăşanu nu face excepție și, cel puțin din unghiul din care îl privesc astăzi, greu aș putea spune că a dus o viață plictisitoare. Și cum ar fi putut fi altfel dacă tot timpul a fost în centrul atenției? Ei bine, nici chiar așa. Puține dintre articolele apărute în presă după moartea sa prematură ne dau o indicație că autorii l-ar fi cunoscut cu adevărat pe artist. Dar așa se întâmplă și, culmea, cu toată explozia mass-mediei și a blitzului internetic, cunoaștem mai puține detalii despre arta și viața unui artist decât în secolul al 19-lea când informația circula mai greu, dar era mai directă și autentică.

Imaginea unui artist în societate depinde nu numai de arta sa, dar și de jocul de lumini și umbre la care este supusă de către cei care l-au cunoscut, de familie, presă, colecționari, critici sau biografi și, poate cel mai important, de comunitatea artistică din jurul lor. Ele contribuie la revizuirea unui standard de excelență sau merit artistic care i-a făcut pe unii artiști să simtă că valorează mai mult după moarte decât în timpul vieții, iar pe alții să își construiască o imagine publică de fațadă. De exact acest lucru se temea și Ștefan Călărăşanu după ce, cu aproape un an în urmă, a aflat că are cancer. „Adriane, m-am săturat de cucoanele astea care vin în jurul meu și încep să bocească”, mi-a spus cu puțin înainte de a muri. Ștefan, căruia îi plăcea să fie franc până la brutalitate, avea o intuiție și competență în relațiile sociale care a fost exersată încă din perioada în care, pentru a fi sculptor în anii ’70, trebuia să știi să bei vin și să săruți mâna unei doamne. Mai mult sau mai puțin, cam toată generația noastră a urmat acest tren