Molière şi-a propus să sesizeze tipurile umane şi, cu preţul unei simplificări abuzive, a reuşit să deseneze pe avar sau mizantrop: scopul e la el explicit, programatic, simptom al esteticii clasice în căutare de generalizări umane, de „prototipuri“ ce debordează individualul. Shakespeare a obţinut doar implicit asemenea performanţe, căci înălţarea la „tip“ se produce nedeliberat, pornind de la materia complexă a operei, şi nu de la o decizie preliminară. Modernitatea provine, îndeosebi, din apropierea de istorie, istoria recentă, cunoscută nouă, cu protagonişti al căror „dublu“ îl identificăm în repertoriul shakespearian. Aceasta motivează asimilările lor frecvente cu „actorii politici“ pe care i-am frecventat în secolul trecut, căci teatrul modern, sub influenţa celebrei intuiţii a lui Jan Kott – Shakespeare, contemporanul nostru –, a transformat această translaţie constantă în operaţie privilegiată. Richard al III-lea şi Stalin sau Hitler au fost înrudiţi, Coriolan a desemnat figuri mai enigmatice, Macbeth e cealaltă variantă a alienării prin dorinţa de putere, Antoniu – care manipulează masele în Iuliu Cezar – evocă demagogia politică... şi, astfel, „teatrul nostru“ s-a construit, în parte, pe soclul acestor interpretări, căci de la Brook la Ciulei sau de la Radu Penciulescu la Silviu Purcărete, ele au intervenit repetitiv. Astfel, a fost facilitat şi dialogul cu un public de azi care-şi recunoaşte rapid liderii în monştrii elisabethani.

DE ACELASI AUTOR Chéreau sau dăruirea de sine Impresionismul şi elogiul apei Moarte şi transfigurare în artele spectacolului Cadouri şi aniversări Hamlet, dimpotrivă, a rămas ireductibil. Şi nu i s-a găsit un „dublu“ politic! Doar el, personajul, a fost actualizat graţie a numeroase soluţii ce căutau a-i revela condiţia modernă, a-i reduce distanţa de epocă elisabethană, pentru a-l asimila tinerilor confruntaţi cu o lu