Poate fi greva o soluţie pentru ca personalul medical din România să obţină drepturile şi finanţarea pe care le merită? (Dr. A. M.) O grevă a medicilor contravine demnităţii noastre colective şi individuale. Ca dimensiune a existenţei, demnitatea este mai presus de drepturi şi finanţări, oricât de „meritate“ ar fi acestea din urmă. Greva contravine demnităţii colective şi individuale pentru că implică o relaţie de dependenţă între noi, medicii, şi stat. În cazul medicilor care lucrează în spitalele publice din România, statul deţine „mijloacele de producţie“ (spitale, tehnologie, personal auxiliar) şi plăteşte salarii celor pe care îi angajează. Angajaţii (medicii) nu pot prelua – legal – controlul asupra mijloacelor de producţie, dar pot refuza să le utilizeze în folosul angajatorului, adică al statului, intrând în grevă. A înţelege însă în acest fel relaţia dintre stat şi medicii din spitalele publice dovedeşte, în cel mai bun caz, naivitate. Teoretic, medicii au libertatea deplină de a înceta relaţia cu un stăpân pe care-l dispreţuiesc şi de care se simt dispreţuiţi. Pe de altă parte, statul are nevoie de medici pentru spitalele publice, cel puţin în măsura în care aceste instituţii asigură îngrijirea cetăţenilor care nu pot avea acces, din motive financiare şi logistice, la sistemul privat de sănătate din România. Într-un asemenea context, cererile angajaţilor (medici) ar trebui să cântărească mai greu decât opinia proprietarului mijlo Publicitate acelor de producţie. Problema fundamentală este de ce acest avantaj strategic nu este suficient pentru o soluţie favorabilă medicilor. Altfel spus, de ce nu îşi exercită medicii libertatea de a pleca? Nu ştiu în ce măsură întrebarea a făcut scopul unei investigaţii ştiinţifice şi nu pot decât să discut „diagnosticul diferenţial“ al acestei anomalii. a. Medicii nu pleacă din sistemul public de sănă