O cafea latte într-un decor care-ţi aminteşte de ...acasă. Danny Brillant în muzică de fond, mese vopsite în roşu, pisici negre pe pereţi, atmosferă frenchy şi nume cu rezonanţă: Café Montmartre.Sunt totuşi încă la Vilnius, în apropiere de Poarta Asfinţitului (Ausros vartai). Respir după două zile de summit.
În ocurenţă, summitul Parteneriatului Estic, la Vilnius, 28-29 noiembrie. O experienţă care trebuia, şi ea, încercată. Aşa după cum o recomand, o dată în viaţă, oricărui jurnalist european. O aventură, în esenţă, care începe cu câteva luni înainte, care se termină brusc, lăsând în urmă un sentiment de veni, vidi, vici, un sentiment dublat de regret, de oboseala care te face, în cele câteva ore rămase până la avion, să cauţi un refugiu familiar.
La Vilnius nu a fost atât de greu de găsit. Mai întâi această cafenea, în care-mi promisesem, de îndată ce o văzusem, să ma odihnesc la final. Apoi, alte câteva localuri cu nume cunoscut: La Provence, La Cave, clădirile pe care scrie că Stendhal ar fi poposit, în timpul campaniei napoleoniene spre Rusia (oare de aceea un tradiţional desert lituanian, foarte bun de altfel, se numeşte Napoleonas tarte?), pe când era doar locotenent. Bazilica bernardinilor, pe care acelaşi împărat ar fi vrut să o implanteze la Paris. O oază de francofonie într-un ocean de limbă necunoscută, aducând a sanscrită. Şi un tsunami de engleză, vorbită cu toate accentele posibile, căci la acest summit (se pare, cel mai spectaculos din istoria, tânără, a summiturilor Partenariatului Estic, 3 până acum), au fost prezenţi 1000 de jurnalişti veniţi din toate colţurile lumii.
Povestea acestui summit deci, asemănător, tind să cred, cu toate summiturile europene, a început în urmă cu un an. Se zvonea că Moldova va parafa sau va semna acordul de asociere, şi-mi spuneam că ar fi istoric să fiu acolo. Apoi, când a început preşedinţia lituania
