- argument -
1990. Eram în clasa a IX-a, cînd profesorul nostru de română ne-a încolonat şi ne-a dus pe toţi la cinematograful Victoria din Tîrgu-Jiu, la De ce trag clopotele, Mitică?. Parcă îl aud: „O clasă de filologie n-are voie să nu vadă filmul ăsta.“
DE ACELASI AUTOR TIFF-ul grecesc sau cum să sfidezi criza Pe muchie de cuţit "La Love Building poţi să rîzi şi să te emoţionezi" - interviu cu actorul Alexandru PAPADOPOL Un sac plin de nu-uri Nu ştiam nimic despre Lucian Pintilie. Caragiale fusese în programa şcolară, şi citisem mai mult decît norma obligatorie. Dar cam atît. În bezna rece a sălii de cinema şi cu spaima că oricînd un şobolan ne poate trece pe la picioare, a început proiecţia. Hăhăielile noastre bezmetice s-au potolit. 28 de adolescenţi tăcuseră ca prin farmec şi se uitau hipnotizaţi la nebunia de pe ecran. Nu semăna cu nimic. Rîdeam şi chicoteam, dar nu de glumele noastre interne, ci alături de personajele dezlănţuite care se iubeau şi se detestau cu o pasiune nebună. Văzuserăm puţine filme în vieţile noastre. În afară de Dallas-ul urmărit maniacal nişte ani, cîteva filme indiene şi cele cu Stan şi Bran la cinema, nu aveam prea multe repere.
Ţineam minte atît de multe detalii din seara aceea că am întîrziat pînă în urmă cu vreo doi ani să revăd De ce trag clopotele, Mitică? S-a dovedit o mare prostie din partea mea, pentru că mi s-a părut şi mai vital, şi mai hipnotic decît în urmă cu nişte ani.
L-am descoperit pe Pintilie film cu film, am citit Bricabrac, m-a intrigat şi m-a fascinat în egală măsură.
A urmat momentul New York, retrospectiva de la MoMa, ai cărui artizani au fost Corina Şuteu şi Mihai Chirilov, care mi-a vorbit apoi şi despre planul său măreţ şi recuperator de a reuni ediţia integrală Pintilie într-un set de DVD-uri. A reuşit şi au fost lansate, la ediţia trecută a TIFF-ului.
Domnul Lucian Pinti
