Prejudecata potrivit căreia nu poți fi decât ori filosemit, ori antisemit descurajează condeiele autohtone eventual interesate de investigarea unui spinos capitol al istoriei naționale, propunând mai degrabă prudență și espectativă. Este și motivul pentru care puțini cercetători se încumetă să comenteze evoluțiile în antisemitismul românesc de la sfârșitul veacului XIX și începutul veacului XX, la care se adaugă, presupun, și o anume explicabilă jenă când e să dezvălui fulminanta colecție de paradoxuri și enormități revelată de o cercetare documentară în stare să știrbească amintirea unor personalități altfel demne de prețuirea nației (Iorga, de pildă).

Dar iată că un tânăr cercetător oltean, Horia Bozdoghină, cutează o abordare directă și lipsită de complexe în cartea recent apărută „Antisemitismul lui A.C. Cuza în politica românească”. Am mai spus-o și repet: aștept cu interes apariția unor astfel de lucrări și la edituri mai „neutre” decât aceea a Institutului Național pentru Studiul Holocaustului din România „Elie Wiesel”, sub egida căreia s-a tipărit cartea în cauză, spre a dispare de la bun început orice urmă a suspiciunii de implicare cât de cât partizană a forului tutelar. De altfel, în cazul lucrării de față, nici nu-i cu putință să se mai îngroașe în vreun fel mai abitir tenta, câtă vreme simpla citare a isprăvilor combatanților de la LANC („Liga Apărării Național Creștine”), așa cum le relevă documentele, întrece imaginația și n-are cum să îngăduie niscaiva exagerări.

Știați, de pildă, că… Iisus n-a fost evreu? Asta susțineau corifeii cuzismului de Bahlui și Dâmbovița, fiindcă n-aveau cum promova o doctrină programatic construită împotriva evreimii – deci, și a Dumnezeului românilor. Și atunci, ce să faci altceva decât… să-i schimbi lui Hristos buletinul? Mai mult, creștinismul însuși era considerat o… formă de antisemitism superior! Astfel