Trecu şi Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor. Fu pe 25 noiembrie. Ne aflăm, conform calendarului, în perioada celor 16 zile de activism care ar trebui să pregătească o altă mare sărbătoare: 10 decembrie, Ziua Mondială a Drepturilor Omului. Pe la noi e linişte, celebrarăm cum ne pricepurăm. Lansarăm un cîntec şi apoi ne refugiarăm pe la casele noastre. Veni zăpada... Şi iarna grea... Nici eu nu făcui mare lucru... Am întrebat studentele, studenţii, despre ziua asta, despre violenţa domestică... Tăcere... Mi-am chestionat rudele de prin ţară, prietenii, amicii... Aceeaşi tăcere. Prin presă, ceva destul de şters...
Or, violenţa nu se opreşte de la sine, ci dimpotrivă se adînceşte pe măsură ce educaţia devine din ce în ce mai lăsată la voia întîmplării, iar resursele se afundă în mizerie... Degeaba punem noi pe note muzicale protestul şi activismul (şi apreciez atît gestul trupei Taxi, cît şi prestaţia „actriţei“), dacă cel două nu sînt însoţite de măsuri concrete.
DE ACELASI AUTOR La masa bolnavului Cercetarea românească cu sacoşa de rafie Crema Carmen Sylva şi sluţenia doamnei R. Aripile monahismului – credinţă şi comerţ La Văscăuţi sau la Ciorogîrla, la Deveselu sau la Agigea, lumea şi, mai ales, femeile n-au prea auzit de ziua asta. Şi chiar de ar fi auzit, la ce le-ar folosi? Violenţă domestică? Violenţă împotriva femeilor? Un fleac, de veacuri şi decenii... femeile se supun şi integrează violenţa masculină ca pe ceva normal, dat de Dumnezeu. „M-a bătut de mi-a învineţit carnea pe mine. Am zăcut vreo două luni. Şi, apoi, o luarăm de la capăt“, îmi povesteşte Ioana, femeie ajunsă la vîrsta maturităţii absolute, după vreo 30 de ani de mariaj cu lupte inegale. „Şi n-aţi avut nici o reacţie?“ a fost întrebarea firească. Răspunsul clasic: „Cum să dau eu, mamă, în el? Păi, nu mi-ar fi ruşine de sat, că el e bărbatul?“ Şi răzb
