Ba grevă de avertisment, ba se pregătesc de grevă generală... ceva este curios (ca să nu zic suspect). De ce? Păi, când s-a tăiat 25% (40% de fapt) din salariu, de ce nu erau mari frământări?
Dar să mă întorc în decembrie 1960 – ianuarie 1961, pe când eram elev în cl. a VIII-a. Pe atunci am stat, în spitalul vechi din Suceava, internat 6 săptămâni: am fost operat la piciorul drept de medicul Vasile Andriu. Şase săptămâni, cu injecţii din 3 în 3 ore! Penicilină, streptomicină, vitamina C, plus tot felul de pastile şi Cavit). Eram pacientul cu cea mai mare „vechime”.
Părinţii erau ţărani individuali, cu puţin pământ şi cu 4 copii. Credeţi că au plătit spitalizarea mea? Aşi! Şi asta în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej!
Acum, la şase săptămâni de spitalizare cât s-ar plăti?
Fac un salt de 7 ani, eram student şi, într-o sâmbătă după-amiază, am fost trimis la spitalul nou din Suceava. Diagnosticul? Apendicită acută. Analize urgente, doctorul Vasile Andriu (fie-i ţărâna uşoară!) a fost chemat de acasă. S-a făcut ora 21. A venit urgent. Ce credeţi că a făcut? A negociat cumva? A întrebat de vreo trimitere de la medicul de familie? Nu! M-a întrebat de examene, încercând să mă liniştească. Eu i-am spus că nu mă tem de operaţie, arătându-i piciorul operat de domnia sa.
S-a arătat foarte surprins şi m-a operat urgent, arătându-mi apendicele scos.
Părinţii erau acum cooperatori, şi iarăşi n-au plătit nimic!
Era deja la începutul „iepocii” de aur...
Aşadar, cum de atunci era posibil, iar acum nu?
Unde am ajuns, la 24 de ani de la „Rivaluţia” din 1989? Tot reformăm sistemul medical, dar nimic nu s-a îndreptat. Oare de ce?
Să fie clar: până când medicii nu vor avea salarii decente, până nu se vor aloca procente suficiente din PIB, başca alte chestiuni, nu se va rezolva nimic!
P.S. Posibili pacienţi d
