Pisa este un oraş italian, cunoscut mai ales prin celebrul său turn, care se înclină, se tot înclină, dar nu se prăbuşeşte.
PISA este şi numele unei evaluări internaţionale standardizate, ce testează competenţele elevilor de 15 ani în privinţa matematicii (75%), citirii/lecturii (15%) şi ştiinţelor (10%). Pentru că rezultatele testului pentru 2012 (se face din trei în trei ani) au fost făcute publice de câteva zile, subiectul educaţiei din România a fost pus cumva pe tapet. Trebuie precizat şi reţinut că despre învăţământ la noi se vorbeşte şi se insistă când moare un elev în şcoală, când se bat profesorii cu elevii sau ei între ei sau când se copiază la vreun examen şi sunt prinşi. Restul e tăcere sau... can-can, cum ar spune un epigon al zilelor noastre. Pentru România, rezultatele testului sunt proaste, iar dacă nu ar fi aşa, sunt convins, s-ar vorbi şi mai puţin decât s-a făcut în aceste zile. La urma urmei, pe cine să intereseze subiectul? „Decât atât": nu există casă fără un elev, nu există familie fără cineva în şcoală, rar şcolar acela care nu are un părinte, bunici, fraţi, mătuşi, unchi şi alte părţi interesate. Apoi mai sunt câteva sute de mii de profesori şi familiile lor, apoi facultăţile care-i aşteaptă şi nu indiferent cum. Şi multe altele. Într-un cuvânt, un angrenaj social uriaş ce cuprinde întreaga societate, o maşinărie gigant ce merge cu două „motoare" externe, „grija părintelui" pentru viitorul copilului său şi „grija conducătorului" pentru viitorul ţării sale, şi cu un „motor" intern, motivaţia elevului. N-am văzut vreun studiu care să sublinieze dezinteresul părinţilor din România pentru educaţia copiilor lor, aş zice că, dimpotrivă, cei mai mulţi dintre părinţi se sacrifică, se străduiesc, dau de la ei, după ştiinţă şi posibilităţi. Atunci unde-i buba?
Recentul test PISA 2012 ne plasează pe locul 45 din 65 cu rezultate plasate s
