Dacă n-ar suferi de aroganţa de “sport-rege”, fotbalul ar putea lua lecţii de arbitraj de la rugby

Cine nu reuşeşte să facă diferenţa între un tribunal şi o cîrciumă se poate dumiri urmărind două meciuri: unul de rugby şi unul de fotbal. Mai precis: comparînd autoritatea arbitrilor. Pe un teren de rugby, plesnesc oase, se mută nasuri şi se pierd meciuri crunte dintr-o lovitură de pedeapsă ermetică, dictată de un arbitru mare cunoscător al misticii interne a regulamentului. Nimeni nu va îndrăzni să viseze că ar putea protesta la deciziile arbitrului. Yes, sir! şi cu asta se termină dreptul la replică.

După cum ştiţi şi, uneori, apreciaţi, pe un teren de fotbal, arbitrul e poligon de încercare pentru cele mai avansate obscenităţi şi tot el poate fi îmbrîncit, presat, lovit şi, în unele culturi afro-sud-americane, săgetat sau împuşcat. De ce nu e în fotbal ca în rugby şi invers? Cîteva conferinţe docte au pornit de la aceste întrebări în Marea Britanie, unde vecinătatea rugby-ului e mult prea puternică pentru a lăsa fotbalul necercetat. Prima concluzie e o banalitate: tradiţia. În fond, aşa e. Tradiţia, adică datele genetice, au stabilit două destine divergente. Rugby-ul lumii educate stă pe un cod etic sever care presupune solidaritatea la sacrificiu a jucătorilor şi o ierarhie de fier. Iar ierarhia începe cu arbitrul care împarte legea. Orice contestaţie venită de jos poate distruge jocul, împingîndu-l în bătaie oarbă.

A doua observaţie posibilă vine din natura jocului. În rugby, posesia şi teritoriul sînt tot. Cine le controlează marchează. Jucătorii sînt obligaţi la un focus extrem şi nu îşi permit negocieri laterale. Fotbalul are o fluiditate mult superioară. Jocul e imprevizibil şi nu garantează succese neapărat logice. Imprevizibilul e admis, iar jucătorii ştiu că pot îndoi jocul dacă folosesc trucuri, scenete şi discursuri extrasportive. @N_P