De mai bine de un mileniu, oraşul-lagună a făcut istorie, a susţinut artişti, a făcut politică şi a influenţat soarta Mediteranei. A cunoscut gloria şi decăderea deopotrivă. Şi chiar dacă au existat momente în care părea nu mai are nimic de spus, că suflul ei vital s-a stins (după cum însuşi Eminescu o observa într-un celebru sonet), a găsit cumva resurse să renască şi să exercite mai departe o fascinaţie dificil de explicat sau de definit, percepută de majoritatea celor care ajung să o cunoască. Întotdeauna comparaţiile se fac raportându-se la ea şi auzim adesea de Veneţia nordului, cu referire la Bruges, Amsterdam sau chiar Stockholm ori Sankt Petersburg, de Veneţia Americii sau a Asiei, dar niciodată nu a fost Serenissima numită, de exemplu, un Amsterdam italian. Devenită astăzi destinaţie turistică prin excelenţă, leagăn al îndrăgostiţilor de pretutindeni, aproape un clişeu, prilej de visare pentru cei care nu au văzut-o şi îşi doresc să o cunoască, motiv de dor pentru cei care deja s-au plimbat pe canale şi au căzut în mrejele farmecelor sale, î Publicitate ndrăgind-o, Veneţia continuă, în ciuda unei intense mediatizări, să ne arate noi şi noi faţete, şi să stârnească simţul artistic. În acest spirit s-a născut expoziţia de gravură şi desen Reverii veneţiene, semnată de Vasile şi Valeria Anghelache, tată şi fiică, găzduită până la 6 decembrie de Institutul Italian de Cultură. Dorind să ne împărtăşească sentimentele trăite în timpul vizitelor în oraşul-lagună, artistul ne oferă gravurile sale, care de la distanţă ar putea părea nişte simple vederi, în stilul lui Canaletto. Apropierea de fiecare dintre ele ne prilejuieşte însă descoperirea de elemente menite să ne deschidă, simbolic vorbind, calea spre ceea ce se întâmplă dincolo de faţade sau poate, mai degrabă, în sufletul artistului. Veneţia lui Vasile Anghelache nu este doar o splendoare arhitectonică, u