Cel mai nou film al fratilor Coen e si cel mai cald. Odiseea unui folkist de la inceputul anilor 60 care cutreiera prin propria viata asa cum cutreiera New York-ul, schimband o canapea cu alta, cu chitara in mana si o pisica in brate. Juriul de la Cannes, din care a facut parte si Cristian Mungiu, nu i-a dat Palme d'Or-ul ci Grand Prix, insa "Inside Llewyn Davis" e un film cu care te-ai retrage pe o insula pustie.
Ce il face atat de uman? Melodiile lente care il intersecteaza si care sunt interpretate chiar de actori? Vocile acestora, curate si profunde? Dialogurile destepte? Jocul impecabil al intregii distributii? Imaginea desaturata a lui Bruno Delbonnel ale carei culori tomnatice nu-ti agreseaza ochiul? Imbracamintea comoda a personajelor? Umorul? Tristetea? Pisica? (Pentru ea, ca sa stiti, s-au folosit, cinci feline diferite). Tot si, parca, nimic din ce am spus.
La vizionarea de presa de la Cannes aproape il simteai cum patrunde, ca aroma unei mancari nemaipomenite, printre randuri. Sala s-a incalzit repede, era tot mai prietenoasa si, dupa melodia "Please Mr. Kennedy", a aplaudat ca la concert. Era definitiv cucerita, dar nu o sedusese doar muzica.
Povestea se leaga inca de la inceput. E scrisa impecabil. Coen-ii au capatat o fluenta a dialogului si a naratiunii care par sa nu ii mai coste vreun efort. De la primul minut, cand un tanar (Oscar Isaac) cu trasaturi armonioase canta despre cate a vazut la viata lui, ceva cupleaza cu "O Brother Where Art Thou?" sau, cel putin, sugereaza ca aceasta e introducerea in poveste si esenta ei. Balada eroului.
Adresandu-se micului grup de spectatori, tanarul ni se adreseaza noua, avertizandu-ne sa fim atenti nu doar la ce se intampla pe ecran, ci si la ce se canta. Dupa ce isi termina numarul, coboara de pe mica scena, iar patronul clubului ii spune ca in curtea din spate il ast
