Trăind în Bucureşti, realitatea pare uneori simplă. Locul unde se iau deciziile pentru ţară, spaţiul fizic (şi mental) unde vii ca să ai parte de maximum de oportunităţi de dezvoltare profesională dacă eşti student sau tînăr profesionist, o junglă unde poţi da peste oameni extrem de frumoşi şi inspiraţionali şi peste cele mai crunte ambiţii şi practici lipsite de etică profesională, unde se află ministerele, Guvernul şi Parlamentul. La Bucureşti, se crede, se află Puterea în România.

Cu un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 2,3 ori media naţională, cu un şomaj la 40% din media naţională, cu investiţii străine directe de 4 ori mai mari decît media[1], cu – de departe – cea mai variată şi mai consistentă (numeric) ofertă culturală şi reşedinţa celor mai multe muzee şi teatre, arhive ale statului şi biblioteci valoroase şi multe alte servicii de interes public major, specifice unei capitale, a gîndi de la Bucureşti realitatea ţării pare o sarcină firească. Proiectul descentralizării nu contrazice cutuma, ci desparte şi mai clar apele: organizaţi-vă mai bine la nivel local, că ne ocupăm noi în continuare de nivelul naţional (chiar dacă atribuţiile au scăzut, dinamica este aceeaşi: Bucureştiul cu ţara, localul cu localul şi eventual cu regionalul).

Din nici un alt oraş nu şi-ar permite atît de mulţi oameni şi instituţii să vorbească cu atîta siguranţă şi încredere în justeţea opiniilor proprii precum o fac bucureştenii despre România, despre realităţile româneşti şi naţionale, şi despre planurile noastre comune, de viitor, ale românilor. La nivel instituţional se reproduce această atitudine, cu mai mare justeţe pentru că la Bucureşti se află instituţii cu rol strategic pentru funcţionarea statului român. Instituţii publice naţionale colectează date de la judeţe şi de la regiuni (în cazul fericit), pe care totuşi prea rar le vedem folosite cu sens şi î