Au apărut primele două volume ale unei colecţii preţioase („Memorialistică şi diaristică“), propuse, în mod inspirat, de Editura Humanitas: Eminescu şi Caragiale. Portretele celor doi scriitori, şi ale multor altora care, cu siguranţă, vor urma, sînt recompuse din amintiri ale oamenilor care i-au cunoscut şi din documente ale vremurilor în care au trăit.

Mă întreb cîţi profesori de limba română ştiu că au apărut. Şi cîţi dintre ei sînt gata să renunţe la cîteva ore de „caracterizări ale personajelor“ sau de „complemente circumstanţiale...“, ca să le vorbească elevilor despre întîlnirile lui Eminescu sau ale lui Caragiale cu contemporanii lor.

Sînt două cărţi pentru care îi invidiez pe elevii de azi. Îi invidiez pentru bucuria de a-l întîlni, între paginile volumului, pe Mihai Eminescu, cu munca lui zilnică şi gîndurile lui de noapte, cu drumurile şi îngrijorările lui, cu iubirile şi sărăcia lui. Un destin comprimat între lipsuri umilitoare, travaliu asiduu şi geniu, un om amărît de urîtul lumii şi mîngîiat de generozitatea cîtorva prieteni. Iată cîteva amintiri:

DE ACELASI AUTOR O profesoară şi 15 liceeni Un model unic de dialog Organizaţia care nu (ne) învaţă nimic nou Obezitatea pe covor roşu „Era întru adevăr dureroasă înfăţişarea externă a acestui tînăr şi atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viaţa lui, încă atît de fragedă. Şi cu toate că el se afla în costumul celei mai crunte suferinţe, îţi zîmbea întruna, cu atîta mulţumire, ca şi cînd întreaga lume ar fi fost a lui. L-am dus numaidecît la mine acasă, i-am dat cămaşă, cravată, vestă, jachetă, ghete, aşa că din vechiul costum nu-i mai rămăsese nimic. Eminescu bani sau mijloace pentru a putea studia nu avea.“ (Nicolae Densuşianu)

„În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci