Am senzaţia în ultimul timp că trăim pe nişte plăci tectonice, care s-au trezit la viaţă, şi nu mă refer la cutremurele din munţii Vrancei (deşi s-au înmulţit şi ele!), ci la mişcări generate de decizii politice şi dispoziţii populare.
Republica Moldova, după Vilnius, pare să arate Occidentului şi lumii în general o altă faţă, mai plăcută, mai frecventabilă. Şi chiar suntem frecventaţi: John Kerry, bunăoară, poate glosa geopolitic, iată, şi din beciurile de la Cricova – „arma strategică“ a Moldovei! Rămâne ca această impresie artistică să se plieze pe realităţile noastre nu tocmai fericite.
Dar mai interesant decât a contempla admirativ sau critic euro-performanţele Chişinăului este să privim spre Kiev, unde de câteva zile s-a instalat „Euromaidanul“. Mană cerească pentru televiziuni, care şi-au tras nişte generice de „Breaking News“ cu lupte de stradă, pentru incitarea spectatorilor. Dincolo de spectacolul mediatic, exploziv, ar merita să decelăm asemănările dintre noi şi ucraineni, la capitolul evoluţii post-totalitare şi în zona aspiraţiilor pro-europene.
Prima similitudine care îmi vine în minte este cea dintre Ianukovici şi Voronin. Sunt ca doi fraţi în oglindă. Ambii au clacat în momente decisive pentru ţara lor, doar că în sens invers: comunistul Voronin a tras pe sfoară Rusia, atunci când a refuzat în ceasul al 12-lea să semneze „Planul Kozak“, stricându-i lui Putin triumful de „pacificator“ pe malurile Nistrului; Ianukovici i-a înşelat pe europeni, chiar în ajun de Vilnius, după două întâlniri secrete cu Putin, la Soci şi la Moscova, şi i-a trădat pe majoritatea ucrainenilor, dând asocierea cu Uniunea Europeană pe banii ruşilor, de care Ucraina, greu lovită de criză, nu se poate lipsi. Ianukovici s-a întors de fapt la „matcă“, pentru că ruşii l-au ajutat să devină preşedinte în 2010. Nu altfel a procedat „geamănul“ său de la Chişinău: după