În 9 noiembrie 2013, Lucian Pintilie a împlinit 80 de ani; două zile mai tîrziu, la Teatrul Bulandra, a fost omagiat de o mînă de oameni: cîţiva actori (nu mulţi), cîţiva regizori (puţini), cîţiva scriitori şi artişti (foarte puţini), cîţiva – cum se spune – „oameni de cultură“, cîţiva prieteni, doi regizori din noul val. Au vorbit, emoţionant, Victor Rebengiuc şi Andrei Pleşu. În teatrul care i-a văzut acum 40 de ani strălucirea geniului, aniversarea de 80 de ani a lui Lucian Pintilie părea stingheră, nehotărîtă, ezitantă. Cu toată vizibila afecţiune a participanţilor, în ciuda admiraţiei lor lipsite de rezerve, ceva din aerul evenimentului părea să nu-şi găsească tonul. E drept, sărbătoritul a cerut în mod expres sobrietate, refuzînd orice sugestie festivistă. Dar! Presa cotidiană nu a menţionat evenimentul deloc. Televiziunile de ştiri l-au ignorat cu desăvîrşire. Iar în presa culturală din săptămîna sărbătoririi lui Lucian Pintilie au apărut doar două articole. Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul, partidele politice, politicienii, instituţiile statului (adică toate oficialităţile) au tăcut.

Aşa a marcat România împlinirea vîrstei de 80 de ani a unuia dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut vreodată. În anonimat şi tăcere, din partea societăţii. În nesimţire, din partea oficialităţilor.

Ca unul care are încă viu în memorie neplăcutul contact cu membrii comisiilor de cultură ale Parlamentului, ştiu bine că parlamentarul român, indiferent de coloratura sa politică, are ca religie pozitivă naţionalismul cultural. Toţi jură pe valorile naţionale. Toţi iubesc numai valorile naţionale: le slujesc, le venerează, li se jertfesc. Gîndul la sacrele valori naţionale le aduc politicienilor români lacrimi în ochi şi străluciri năuce în privire.

Cum, între marii creatori români în viaţă, Lucian Pintilie este una dintre valorile naţionale par excellenc