Când m-am deşteptat, un ceas mai târziu, am zărit un firişor de salivă pe trusa de scris din piele care acoperea tăblia biroului. Anne se plângea adesea de sforăitul meu, pretext ca să nu-şi petreacă noaptea cu mine. Uite că acum începeam să-mi pierd saliva. Viitorul meu sentimental se înfăţişa prost. Cât priveşte viitorul financiar, mai bine nici să nu mă gândesc la el.

Vândusem una câte una mobilele pe care mi le lăsase maică-mea ― fără să reuşesc să scot un preţ convenabil pe o piaţă saturată. Mai rămâneau trei tablouri în ulei care îmi împodobeau biroul, o marină destul de odihnitoare şi două portrete de fete arăboaice care îmi plăceau mult, precum şi cărţile mele. Am hotărât să sacrific ediţia originală din Mizerabilii, tipărită la Bruxelles (ei, da, Victor Hugo, alungat din Paris, îşi publicase capodopera în capitala Belgiei). Cum un librar de mâna a doua mi-a luat-o pe un preţ neaşteptat, am decis să pun la bătaie o bancnotă într-un restaurant şic, din galeria Saint-Hubert, La Taverne du Passage, unde, înainte de război, mamei îi plăcea să supeze după ieşirea de la teatru. Anne, căreia îi propusesem să mă însoţească, îmi lansase pe un ton posac:

― Haleală şi regulat, ăsta e programul? Sau poate că vrei să inovezi?

― Am o idee: între haleală şi regulat, să mergem la cinema. La Victory, să vedem ultimul film cu Abbot şi Costello.

Nu apreciase gluma, iar pe Abbot şi Costello nu putea să-i sufere ― cine nu i-ar da dreptate? Degeaba mă scuzam, degeaba îi aminteam cu suspine în glas de frumoasa noastră seară petrecută la Charly’s, noaptea precedentă, până la urmă am rămas singur în La Taverne du Passage.

Când tocmai mă pregăteam să-mi înfig furculiţa în fileul american care îmi fusese pregătit, am descoperit-o cu surprindere pe blonda cea înaltă de azi dimineaţă la o masă vecină în compania unei bătrâne doamne cu chip emaciat, num