Teodor Mazilu, intrat astăzi într-un con de umbră, a ţâşnit în teatru, acum 60 de ani, ca o bombă cu explozie întârziată, cu piesa „Proştii sub clar de lună“, care a făcut ravagii în mentalitatea vremii, schimbând aproape total faţa dramaturgiei româneşti şi dinamitând pur şi simplu aşa-numitul realism socialist, anunţând un dramaturg de talie şi spirit europene. Omul, deşi părea un boem care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în crâşme sau la restaurantul Casei Scriitorilor de la Mogoşoaia, era totuşi un scriitor harnic, un băutor de cursă lungă şi un degustător de farmece feminine. Sub influenţa alcoolulului şi a farmecului feminin scotea panseuri caustice, aparent inofensive, care ulterior au circulat sub forme de glume prin peisajul teatral bucureştean: „Ideea că scriitorul Băieşu ar fi influenţat de Shakespeare e falsă“. Sau: „Aserţiunea că Dinu Săraru ar avea doar patru clase primare nu se susţine“. Acuzat că e fricos, dramaturgul a răspuns: „Eu am văzut şi oameni proşti şi nu mi-a fost frică“. I se se mai spunea şi „Mazilu de seară“. A scris o sumedenie de articole satirice, unele pe placul celor ce diriguiau cultura, altele în răspăr, precum şi articole sportive, articole estetice şi de morală, foiletoane, romane, poezii cu iz de romanţă, piese mai scurte, mici bijuterii şi cinci piese mai mari, întorcând pe dos cu ajutorul paradoxurilor mai toate temele favorite ale realismului socialist, atacând corupţia, ipocrizia, minciuna din viaţa socială, aducând pe scenă o faună ciudată, dar camuflându-şi atacul sub masca unor personaje cu grad mic, aparent inofesive: gestionari, directori de cooperative, chelneri, inspectori financiari, actori, actriţe sau pur şi simplu şmecheri, ce respingeau apriori sloganurile normelor socialiste şi care se extrăgeau sistematic, cu inconştienţă, de la normele etice cerute de partidul-stat. Gogu, Sile, Gherman