Gino Iorgulescu se-aşează fără grăbire în fruntea grupării lepefiste. Omul nu forțează acomodarea cu statutul de mare şef, mai ales acum la final de sezon. De un oarece răgaz au nevoie şi cei care-şi vor lua tălpăşița din înțelenirea ctitorită de Dragomir. Fiindcă zorirea şutului le-ar stopa sarmaua-n gât. Iar înlocuitorii prevăzuți de noul prezident, n-au încotro, trebuie să mai mascheze o perioadă de timp salivarea pavloviană creată de perspectiva fleicii. Aşadar, până când nu vor intra în conservarea memoriei parangheliile dintre ani, nu vom putea diagnostica corect efectele schimbării. Ba, chiar şi atunci, după ce vor fi puse-n untură cele porceşti, cred că espectativa noilor ligişti va mai funcționa. Până la alegerile de la FRF. Să ştie tot omul cine cu cine lucrează, câtă prietenie şi câtă discordie pot consuma relațiile interşefeşti.

Observațiile de mai sus nu mă îndepărtează de poziția pe care am avut-o în perioada concurenței dintre Dragomir şi Iorgulescu pentru şefia LPF. Cred şi acum că schimbarea era necesară. Cred şi acum că Iorgulescu, chiar dacă ar fi motorizat de cine ştie ce strategii mârşave, nu poate atinge amploarea stricăciunii etalate de cel fost. Și tocmai fiindcă nu doresc să pierd acest pariu, nu voi ezita să punctez ceea ce cred eu că poate reprezenta eroare de parcurs în activitatea noului preşedinte, chiar dacă acesta nu este încă un preşedinte foarte activ.

Concret, am apreciat pauza de evaluare pe care şi-a luat-o Gino Iorgulescu, am apreciat faptul că el n-a aceptat răsfățul ieşirilor publice câtă vreme nu avea nimic a spune. Nu pot să fiu însă de acord cu faptul că Iorgulescu şi-a luat la purtare statutul de preşedinte al LPF într-o şuşă de categorică periferie a fotbalului. A participat el la amestecătura fotbalului cu miss-ăiala leşinată, a participat la un folclorik-show de aleasă lepădătură.

Mani