Între bucuriile de care se împărtăşesc copiii se numără şi darurile pe care le primesc cu ocazia a două sărbători dragi tuturor, Sfântul Nicolae şi Naşterea Domnului. Întotdeauna darul vine în taină şi devine taină, ca şi canonul în taina spovedaniei, personalizat şi ascuns. A-şi expune darul e acelaşi fapt cu destăinuirea canonului, şi căderea poate suferi aceeaşi pedeapsă. Fac această comparaţie forţat oarecum de nevoia apărării demnităţii Sfântului Nicolae şi a lui Moş Crăciun albit de vremi într-un context care le sofocă dărnicia şi le întunecă sfinţenia.

De câţiva ani încoace sau poate dintotdeauna, copiii sunt asaltaţi de întrebări curioase puse de cei de-o seamă cu ei sau de mai mari ce anume le-a adus Moş Nicolae sau Moş Crăciun. Dacă pentru întrebători dorinţa poate veni din nepotolita sete de cunoaştere, în cel mai fericit caz, s-ar putea ca pentru copii aflarea a ceea ce au primit alţii să le fie adevărate drame spirituale cu neputinţă de remediat vreodată.

De-a lungul anilor, am auzit exclamaţii uluitoare din partea unor astfel de copii traumatizaţi de “lipsa de discernământ” a sfinţilor dăruitori. De ce, se întrebau ei şi-şi întrebau părinţii, unor copii care nu sunt chiar cuminţi la grădiniţă ori la şcoală Moşul le-a adus atât de multe lucruri în cutii voluminoase, iar nouă ne-a dat atât de puţin? Nu-i drept Sfântul Nicolae, n-a împărţit cum trebuie darurile – iată tulburări minore, am zice, dar, atunci când acestea se produc în vremea copilăriei, ele se încrustează pe ceara moale a inimii uneori cu neputinţă de a mai putea fi şterse vreodată. E adevărat că putem motiva de ce unul primeşte mai mult şi altul mai puţin, invocând diferite argumente teologice, morale etc., dar orice argumentaţie păleşte în faţa judecătii inocente a minţii lor nevinovate.

Mai ales copiii din familiile sărace sunt expuşi acestor traume. Lipsiţi material, dev