Deseori Neobservat vine cu un artificiu, în sensul în care transformă un spectacol cu un singur protagonist, într-unul în care protagonistul se dedublează atât din interior către exterior, cât şi invers. Istvan Teglas şi Cristian Gheorghe sunt unghiuri şi nuanţe ale aceluiaşi personaj, Leo Auberg. Muzica de pian de pe fundal, scârţâitul vinilului, dar şi jocul de lumini (trei becuri care se sting şi se aprind într-un ritm halucinant) accentuează atmosfera minimalistă. Restul e doar poezie.

La fel ca în roman, şi piesa de teatru evidenţiază bucuria personajului (într-un décor ironic-amar) de a se alătura lagărului de muncă. Acesta vede totul ca pe o călătorie iniţiatică. Numai că aici cele două (romanul şi piesa) se separă.

Metafora îngerului foamei funcţionează la fel de bine şi în adaptarea scenică, precum funcţiona în romanul Hertei Müller. Nu poţi rămâne indiferent la faptul că reţetele culinare sunt bancuri pe care le face îngerul foamei.

Ce putem spune despre cei doi protagoniști ai spectacolului? Cristian Gheorghe este un Leo sinusoidal, un Leo inocent şi încă nepervertit întru totul de pasărea de ciment şi de îngerul foamei. In schimb, Istvan Teglas îmi aminteşte puţin de Pink, celebrul personaj din opera rock The Wall a grupului britanic Pink Floyd. Mă refer în special la acel Pink comfortably numb. Accentuarea unui aparent vid emoţional este tocmai declanşatorul emoţiei (re)simţite de public.” (Andrei Zbîrnea, Revista Semne Bune)

Replici din spectacol:

“Dar poate că o să te întâlnesc odată într-un alt loc. De pildă într-o gară. Să zicem că mă urc în tren şi tu te afli deja în acelaşi compartiment. Mă aşez vizavi de tine ca şi cum asta ar fi tot. Şi atunci voi începe să râd. Sau poate că nu voi râde. Deloc.”

“Odată mă voi uita în stradă de la fereastră şi-n ziua aia va ploua, iar jos un bărbat nu va reuşi să-şi deschi