Richard P. Feynman a fost unul dintre cei mai interesanţi fizicieni ai secolului trecut, o minte uluitoare care a inventat teorii şi metode de calcul. Nu se mai poate face, azi, fizica particulelor elementare fără diagrame Feynman, iar pentru integralele de drum, cu care a formulat electrodinamica cuantică, a primit, în 1965, Premiul Nobel. Richard Feynman n-a fost doar un fizician genial. A fost un spirit liber, iconoclast, o minte scormonitoare, cu o gîndire complet neconvenţională, un om dedicat ştiinţei şi, în acelaşi timp, profund implicat în cetate. Amintirile notate în cartea Vă ţineţi de glume, domnule Feynman!, abia apărută la Editura Humanitas, în traducerea lui Victor Bârsan, tocmai potretul unui asemenea om ieşit din tipare conturează. Sînt frînturi de viaţă, anecdote, unele legate de profesie, altele nu, relatate simplu, direct, fără complicaţii stilistice, povestite unui coleg de trupă, Ralph Leighton, percuţionist şi el – da, Feynman a fost şi percuţionist, unul deloc rău, spun cei care se pricep. Profanul care sînt a aflat, astfel, că Feynman a avut şi contribuţii în biologie: autodidact pasionat, a vrut să înţeleagă ce se face în domeniul ăsta, drept pentru care, într-o vară, a intrat în laboratorul de biologie de la CalTech şi a făcut cercetare aidoma unui student doctorand (era, pe-atunci, profesor de fizică teoretică). S-a ocupat de genetică. A obţinut rezultate, pe unele le-a publicat, le-a comunicat la Harvard... Şi, evident, n-a fost mulţumit: şi-a dat seama că a greşit prosteşte un experiment, că s-a comportat ca doctorul Bovary, un „tolomac care avea o idee vagă cum să îndrepte un picior strîmb, dar nu făcea decît să-şi bage în pămînt toţi pacienţii“. Cîţi oameni de ştiinţă sînt în stare să recunoască aşa ceva despre munca lor?

Pasionant e capitolul care descrie perioada petrecută la Los Alamos, în echipa proiectului Manhatta