Fervoarea politică de care sunt cuprinse, din nou, statele din Estul Europei are ca principală sursă criza europeană. În ultimii ani, Bruxelles-ul şi-a pierdut din ce în ce mai mult autonomia în raport cu cele mai importante state membre, în special în raport cu Germania (dar şi cu Marea Britanie sau alte state, ca Franţa sau Olanda). Astfel, influenţa politicilor statelor naţionale puternice, în primul rând a Germaniei, la nivelul politicilor europene, s-a făcut simţită din plin. Ea a exprimat starea de nervozitate a acestora faţă de ravagiile crizei economice şi nevoia de a găsi soluţii care să satisfacă nu atât comunitatea largă a UE, cât proprii cetăţeni. Această schimbare s-a făcut simţită în mod direct la nivelul politicilor de extindere a UE în raport cu noii veniţi, statele din Estul Europei. Retractilitatea occidentală a fost suportată cu stoicism de Est în primii ani ai crizei. Însă, după ce politicile de austeritate impuse de Germania au generat valuri de pauperizare, după ce restricţiile privind accederea ţărilor din Est la Spaţiul Schengen sau la piaţa muncii din Vest au stârnit tot mai multă nemulţumire, visul occidental de prosperitate a pălit. Astăzi, în cam toate ţările din Est, fie ele membre sau doar state asociate la Uniunea Europeană, s-au format curente eurosceptice puternice, capabile să mobilizeze atât decizii politico-financiare, cât şi mişcări de stradă. Bineînţeles, nu avem de-a face în niciunul dintre cazuri cu o ruptură faţă de Uniunea Europeană, ci doar cu îndepărtarea faţă de politicile de astăzi ale Bruxelles-ului şi căutarea unor soluţii la nivel naţional de echilibrare politică şi economică. În noile condiţii, fidelitatea corectă politic faţă de UE a fost înlocuită cu politica seculară a alianţelor multiple. În joc au intrat astfel ”cei mari” de la est: Rusia şi China, dornici de legitimare şi de intrarea pe noi pieţe. Astfel, după