Un interviu cu ea nu poate fi nicidecum un simplu dialog, ci mai degrabă o stare. O stare prezentă.
Nu foloseşte decât acele cuvinte care i se par potrivite, concise, precum în versurile sale ("Ştiu că raiul e aproape?/ Ştiu că iadul e aproape/ Dar ce mai înseamnă aproape, când aproapele-i departe"). Probabil, cea mai originală prezenţă a scenei româneşti, Ada nu pare să facă niciun efort ca să umple sălile de spectacol: un tricou, jeanşi, chitară, cuvinte bine chibzuite şi interpretare cu totul personală. Că sunt versurile ei sau ale poeţilor pe care-i îndrăgeşte, că sunt spectacole regizate de nume grele ale scenei, cuvintele usturătoare ajung la ţintă, tocmai datorită acestor interpretări. ("Hai să dăm topoare la popoare/ Să sculpteze fiecare-n fiecare".) Se vede că e absolventă de teatru, chiar dacă a jucat prea puţin pentru talentul său, alegând să creeze muzică de spectacol şi jocuri cântate.
Marile întâlniri
- Tocmai ai avut o nouă premieră la Teatrul din Oradea, cu "Leonce şi Lena". Hai să începem discuţia noastră cu povestea acestui spectacol...
- Domnului regizor Mihai Măniuţiu i s-a părut interesant să încerc transformarea textului piesei de teatru în ceva cantabil. M-am speriat, apoi mi-am dat seama că la Oradea există un actor care cântă extraordinar: Richard Balint. Şi m-am liniştit brusc. În ianuarie a început corespondenţa electronică prin care d-l Măniuţiu îmi trimitea idei, iar eu îi trimiteam schiţe de cântece; îmi trimitea reacţii, apoi eu îi trimiteam modificări şi tot aşa. În octombrie am început lucrul cu actorii din Oradea (sunt oameni minunaţi acolo şi a fost o bucurie să-i întâlnesc), am "împrumutat" ajutor din Cluj, Anca Hanu, cu care am îmbunătăţit simţitor cântecele şi am încercat să le "ajustăm" spre binele tuturor. Vava Ştefănescu a mişcat scenic actorii, iar d-l