Chiar dacă au fost presărați cu chermeze și lucrări științifice, lungii ani de captivitate la Stambul l-au lămurit definitiv pe Dimitrie Cantemir în legătură cu viitorul lumii musulmane.

Pentru un om de cultură, o civilizație bazată pe circumcizie, maziliri și pastramă de berbecuț nu prezenta destulă trăinicie. În orice caz, nu la fel de multă ca un imperiu slav ortodox sprijinit pe stepă, vodcă, icoane și decapitări în masă. Petru cel Mare părea omul momentului. Avea la activ zece mii de streliți omorîți în curtea Kremlinului, victoria de la Poltava, bărbierirea marii nobilimi ruse și planurile orașului Sankt Petersburg. Avea în plus o copilă blondă, Anastasia Trubețkaia, ieșită din încrucișarea unei damigene de vișinată cu una din doamnele de la curte. Anastasia avea nu atît frumusețea, cît inteligența necesară să priceapă că, dacă vrei, ca femeie, să răzbați în portretele de epocă, e mai ușor s-o faci la brațul unui iluminist moldovean decît în brațele unui căpitan de gubernie. Zîmbetele ei lascive, adresate tînărului Cantemir dintr-o camee pe care codoșii țarului i-au vîndut-o la preț de speculă, au decis soarta bătăliei de la Stănilești. Moldova a trecut de partea Rusiei la nici șase luni după ce sultanul își pusese toată nădejdea într-un intelectual. Rafinatul și sensibilul Cantemir i-a trădat pe binefăcătorii săi otomani așa cum puțini derbedei politici au reușit. Tratatul de la Luțk, încheiat cu Petru cel Mare, e o bijuterie diplomatică, un document de avangardă în materie de emancipare a neamului românesc, dar puțini borfași ai vremii ar fi dus trădarea la asemenea cote. E drept, înfrîngerea n-a întîrziat mult. Pe 12 iulie 1711, Petru cel Mare încheie un armistițiu cu învingătorii turci și părăsește Moldova, luînd cu el în Rusia un Dimitrie Cantemir încă însurat cu Casandra, dar îndrăgostit de cultură și de portretul pervers al Anastasiei Trubețk