Unul dintre handicapurile istoriografiei noastre anticomuniste constă în privilegierea abordărilor ideologice privitoare la elitele culturale sau politice şi în ignorarea păturilor „beneficiare“; sau în focalizarea cvasiexclusivă pe represiunea anilor ’50 şi pe degradarea generalizată a anilor ’80, nu şi pe dezvoltarea liberalizantă a anilor ’60-’70, către care se îndreaptă, în fond, majoritatea „nostalgiilor“. Realitatea socială „medie“, a celor care s-au descurcat şi s-au adaptat e şi ea, de regulă, evitată. Perspectiva maniheistă, justiţiară şi moralizantă, dominată de opoziţia între „călăi“ şi „victime“ continuă să inhibe studierea obiectivă a unei realităţi sociale mult mai diverse şi mai amestecate, în care „pierderile“ şi „avantajele“ variază de la o perioadă la alta, de la o categorie la alta. Excepţiile de la regulă, atîtea cîte sînt, vin, în ultima vreme, dinspre ştiinţele socio-antropologice.

Seria volumelor de istorii orale pe care Zoltán Rostás le-a coordonat la Editura Curtea Veche împreună cu mai tinerii săi discipoli: regretatul Sorin Stoica, Theodora-Eliza Văcărescu, Florentina Ţone şi Antonio Momoc, a ajuns la numărul zece, în zece ani de la inaugurare. Indiferent dacă e vorba de pensionari, femei simple, revoluţionari „mărunţi“ sau activişti la fel de „mărunţi“ ai PCR, de studenţi căminişti, cobai ai influenţei televiziunii, de căpşunari şi, mai nou, de categoria „bişniţarilor, descurcăreţilor şi supravieţuitorilor“ din regimul ceauşist, echipele dirijate de profesorul Rostás & Co au reuşit să decupeze un număr deloc neglijabil de eşantioane din puzzle-ul unei realităţi sociale ante- şi postdecembriste, investigate „la firul ierbii“.

Nu e vorba de un demers sistematic, ci de unul stimulator. O afirmă chiar iniţiatorul proiectului, într-un text de escortă la cea mai recentă apariţie editorială în materie: „Realizarea ce