În autobiografia sa oficială, publicată în 1994, Nelson Mandela vorbeşte despre oamenii politici care i-au marcat existenţa şi l-au transformat într-un adevărat erou, zeci de ani mai târziu.

“Un conducător este ca un păstor. Stă în spatele turmei, îi lasă pe cei mai pricepuţi să meargă înainte, în timp ce restul îi urmează, fără să îşi dea seama că, în tot acest timp, altcineva i-a condus din spate”, scria Nelson Mandela, în autobiografia sa, conturând astfel portretul liderului politic ideal.

Aspiraţiile care l-au determinat, mai târziu, să îşi asume lupta anti-apartheid au încolţit, la început, în mintea tânărului Mandela în perioada studenţiei. Pe vremea când studia la Universitatea Fort Hare, pe care o descria ca fiind “un soi de Oxford, Cambridge, Harvard şi Yale pentru tinerii de culoare”, Mandela simţea că este predestinat gloriei.

La Fort Hare, scrie el, studenţii erau învăţaţi “ să asculte poruncile divine, să respecte autoritatea politică şi să fie recunoscători pentru prilejul de a învăţa, oferit de biserică şi de guvern”. In acelaşi timp, universitatea reunea unii dintre cei mai buni profesori din Africa de Sud şi era văzută ca fiind o instituţie mai degrabă elitistă raportat la standardele de la acea vreme.

“În timp ce Fort Hare era un sanctuar îndepărtat de lume”, povesteşte Mandela, tinerii studenţi aveau o preocupare serioasă : al Doilea Război Mondial. “Am fost incredibil de emoţionat să aflu că, la ceremonia de absolvire de la universitate, avea să vorbească Jan Smuts. Era o mare onoare pentru Fort Hare să fie gazdă pentru un mare om de stat. (...) Eram extrem de curios să văd cum arată un conducător de talie mondială, ca Smuts, de aproape”.

Vorbele lui Smuts l-au impresionat, la acea vreme, pe Mandela. “La Fort Hare, el le predica unor convertiţi”, descrie el discursul, despre care povesteşte că a fost urmat de aplauze