“In my beginning is my end”. Aşa îşi începe T. S. Eliot cel de-al doilea din cele „Patru Cvartete”, “East Coker”.
La prima vedere, o evocare a originilor, pentru că East Coker, un sătuc de lângă Yeovil, Somerset, reprezintă locul de unde strămoşul său englez, Andrew Eliot, a plecat, în 1669, spre Lumea Nouă. În sensul profund, versul marchează obsesia morţii, împletită cu viaţa însăşi de la bun început.
Desigur, dualitatea viaţă-moarte a intrat în cultura modernă încă din vremea vechilor greci, odată cu ideea de destin. Supuşi zeilor, oamenii din Antichitate îşi brodau existenţa pe canavaua deja croită de locuitorii Olimpului, cu şanse minime de a-şi modifica ursita. Excepţie notabilă, Ulise reuşeşte să rupă, tot cu ajutorul zeilor, blestemul care-l împiedica să ajungă înapoi acasă, în Itaca, după uciderea Boilor Soarelui.
Şi Evul Mediu pare bântuit de aceeaşi obsesie a morţii. În epoca sa timpurie, Anul 1000, ca dată limită a existenţei omenirii, a sacrificat o întreagă generaţie, care a aşteptat resemnată Sfârşitul Lumii într-o atmosferă de căinţă sau de răzvrătire.
În secolele care au urmat, molimele, cataclismele, economia precară n-au făcut decât să adâncească nesiguranţa vieţii de fiecare zi. Adesea venită din senin, moartea devine un personaj inserat în fiecare clipă a existenţei, dacă judecăm după nesfârşitele accidente biografice care marchează soarta a numeroase personalităţi politice, culturale sau religioase.
Nici epoca modernă nu pare a se fi eliberat de obsesia morţii. Pe măsură ce evoluţia ştiinţei măreşte speranţa de viaţă, apar noi şi noi ameninţări, menţinând o presiune subtilă asupra vieţii.
Există, totuşi, o speranţă. T. S. Eliot îşi încheie poemul “East Coker” cu versul “In my end is my beginning”. Este fraza rostită pe eşafod de Maria, Regina Scoţiei, ai cărei urmaşi aveau să urce cu măreţie pe tronul Angliei,
