În România, autostrăzile nu se construiesc, ci se desenează. Cât de hilar ar suna în altă ţară ca liderii politici să negocieze la sânge, până dimineaţa, chiar şi un desen? Doar la noi este ceva normal, deoarece până şi harta ipotetică a infrastructurii nu este opera unor specialişti, ci un compromis între Palatul Victoria şi şefii din teritoriu. “A mea se face prima”, spune un şef de Consiliu Judeţean. “Mai vedem”, îi răspunde liberalul, care trece pe lângă el. Discuţia are loc în Parlamentul României, dar ceea ce pare o glumă reprezintă de fapt esenţa guvernării. De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că, de fapt, discuţia nu este una despre autostrăzi, ci despre lobby, influenţă şi putere, despre cum liderii locali doresc să conducă şi politica de la centru. Despre cum premierul Ponta încearcă să recompenseze orgoliile şi dorinţa teritoriului cu promisiuni. O mână care ajută pe alta şi împreună au ca ţintă voturile din 2014. Şefii din teritoriu ştiu că politica înseamnă imagine. Nu este nevoie neapărat ca autostrada să devină rapid realitate, să se circule efectiv pe ea. Trebuie să ai cu ce să te lauzi, să arăţi că eşti “cineva” în jocul greilor de la Bucureşti. Firmele interesate au primit semnalul în privinţa taberei unde trebuie să cotizeze în campaniile de anul viitor. Dacă nu ar fi un joc de putere, construcţia de autostrăzi ar fi opera unor experţi în transport, un plan conceput aproape academic într-un cabinet dintr-un minister. Realitatea crudă este că în prezent, România are puţin peste 500 km de autostradă. Practic, te chinui pentru a identifica pe harta reală autostrăzile din România. Diferenţa între cele două hărţi, cea reală şi cea a lui Ponta, este ca diferenţa între adevărul de zi cu zi şi promisiunile politicienilor. Guvernul Alianţei DA a prezentat un plan de autostrăzi, Theodor Stolojan a desenat şi el în campania din 2008 ceva similar. Nu a exi