Este un jurnalist cu vechime deja. A apucat să facă şcoală filologică în Clujul anilor ’70, a descins apoi în Bucureşti pentru a face gazetărie, scriind în presa studenţească şi centrală, a trecut şi prin experimentul păunescienei reviste Flacăra – ar merita analizat, cîndva, fără umori şi istericale, fenomenul reprezentat de această publicaţie şi de cenaclul cu acelaşi nume, cu imensul impact (manipulatoriu) asupra publicului –, pentru ca după 1989 să devină unul dintre cele mai active condeie ale presei româneşti. Făcător/întemeietor de reviste şi ziare, cu un traseu de vivace editorialist şi de om-bun-latoate – un editorial de direcţie se scrie într-un anume fel, un reportaj se scrie altfel decît se face un interviu, un articol de atitudine se compune/simte cu alt nerv decît acela presupus de consemnarea unor impresii de la o uzină sau de la o expoziţie, şi aşa mai departe. Acum, în prag de an nou 2014, Cornel Nistorescu a ajuns la ora unui bilanţ de etapă. Prin două cărţi.
Documente şi mărturii
Avem la îndemînă două volume cărămidoase, care pot configura o imagine de ansamblu a scrisului său de o viaţă. Nu doar cu implicaţii la nivelul unei existenţe individuale, dar şi cu o certă importanţă documentară, la nivelul unei existenţe colective. Româneşti. Căci cele aproape o mie de pagini despre care îmi voi permite să exprim cîteva opinii strict personale sînt şi o pagină vie (vorba vine, scrisă…) de istorie românească aşa cum a fost. Consemnată la cald, în anii ’70-’80 sau mai tîrziu. Primul volum, „Români, vi se pregăteşte ceva!“ Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995) (Editura Compania, Colecţia „Clarobscur“, 2013, cu un „În chip de prefaţă. Editorial pe repede înapoi de Cornel Nistorescu“), cuprinde 550 de pagini. Celălalt volum, Reporter la sfîrşitul lumii (1978- 1988). Nonficţiuni (Editura Compania, 2013
