Mă credeţi sau nu, adevărul este că m-am gândit să public aici pamfletul „Baroane” de Tudor Arghezi cu mult înainte de a vedea că, pe 25 noiembrie, Cristian Tudor Popescu a publicat în „Gândul”, sub titlul „Guşatul lui Caragiale”, pamfletul „Câteva păreri” al marelui dramaturg. Dincolo de frumuseţea şi valoarea literară a textului lui Arghezi, dincolo de sugestiile şi semnificaţiile privind atitudinea cetăţenească şi curajul jurnalistic, ideea mea avea şi un fundament practic, fiindcă pe 30 septembrie a.c. se împlineau 70 de ani de la publicarea pamfletului în „Informaţia zilei” din 30 septembrie 1943. Pentru textul ăsta, Arghezi a făcut un an de lagăr, fiindcă regimul de atunci nu putea tolera un asemenea atac la baronul Manfred von Killinger, ambasadorul lui Hitler la Bucureşti.

N-am publicat în septembrie „Baroane”. Mi s-a părut că ar putea fi considerat un gest ciudat, fără o motivaţie editorială solidă, care ar putea să provoace nedumeriri, ba chiar nişte interpretări care să-mi aducă necazuri. Mica mea indecizie sau marea mea precauţie, luaţi-o cum vreţi, cert este că iniţiativa de acum a CTP-ului m-a făcut să-mi redefinesc poziţia. Da, există o motivaţie serioasă, complexă şi valabilă pentru astfel de gesturi publicistice şi, dacă el consideră că este ok să repui azi în circulaţie un text din clasici, eu de ce aş renunţa să-mi materializez intenţia de acum două luni?!

Baroane

Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţ