Feeria
Stăteam în sanie, învelită într-o pătură groasă de lână. Mama mă trăgea prin nămeţi, îngânând un colind. Ieşisem de pe străduţa noastră, îndreptându-ne către centrul oraşului. Era pentru prima oară când depăşeam graniţele universului copilăriei. Descopeream o altă lume. Casele cu ferestre mari şi obloane de lemn, acoperişurile cu ţiglă cărămizie, împodobite cu argintul zăpezii, îmi păreau castele din poveşti. Oare din ce basm făceau parte? Cât de mult m-aş fi bucurat să ştiu măcar un pic din taina veche a acestui loc! De-a lungul timpului, întrebarea asta se întorcea la mine. În fiecare iarnă, când începea dintr-odată să ningă şi oraşul se acoperea cu zăpadă strălucitoare... Dar anul acesta am avut noroc. Un noroc întruchipat în făptura de abur a unei doamne, pe care primii fulgi de zăpadă de anul acesta mi-au scos-o în drum. Doamna Luciana Veturia. Delicată şi graţioasă, înfăţişarea ei te duce imediat cu gândul la vechile familii boiereşti, la atmosfera rafinată şi elegantă de-altădată. Minionă, păşeşte mărunt, cu spatele neîncovoiat nici de timp, nici de viaţă, privind oamenii drept în ochi. Nimic din subţirimea intelectuală, moştenită din familie, nu s-a pierdut în istoria zbuciumată prin care a trecut în ultima jumătate de veac. Ea rămâne una dintre marile doamne ale Orăştiei de-altădată, oraşul său natal. Născută într-una dintre cele mai de vază familii ale urbei, chiar dacă viaţa şi comuniştii i-au luat tot ce a avut mai drag, totuşi ceva nu au reuşit să îi confişte: amintirile! Amintirea unor sărbători de iarnă magice, pline de emoţia familiei reunite în jurul bradului de Crăciun, alături de părinţi, bunici şi prieteni. Depănată la pas, pe străduţele troienite ale oraşului, povestea doamnei Luciana Veturia străluceşte ca globurile de aur puse în pomul de Crăciun...
- De câte ori începe să ningă în Orăştie, şi
