Prezentul articol se vrea continuarea celui precedent. Sau mai bine zis, articolul precedent trebuia să fie doar o introducere la cel de față. Nu-mi este clar nici mie. Oricum am lua-o, nu se recomandă persoanelor (de ambele sexe și de toate cele trei vârste) care pun tablouri pe foc.

Vi-l prezint pe Mihai Criste, un tânăr pictor suprarealist și supratalentat, care așteaptă nerăbdător să i se fure și lui tablouri din Kunsthaus Rotterdam, cu ocazia viitoare a unei binemeritate posterități. Intre timp, el trăiește și muncește din greu, la renovări de biserici. Dumnezeu, după cum s-a observat, dă (în cazul lui, talent, după cum spuneam), dar nu bagă valută în traistă.

Nici piața de artă nu iartă, de altfel. Cât sunt artiștii vii și naturali, piața așteaptă și ea. Doar post-mortem se înviorează, pe la licitații, pe bani grei. Capitaliști neoliberali cum suntem nu avem nimic împotrivă să se îmbogățească negustorii de artă lipsiți de har. Dar haideți, mult iubite și stimate popor, să ne apreciem talentele înainte de a fi arse în sobe sau spânzurate [1] prin muzee postume. Nu există nici o interdicție formală de a ne recunoaște valorile contemporane, nici chiar după alegerile parlamentare în timpul cărora toată lumea stă cu ochii pe ele.

Mihai Criste este mai cunoscut în străinătate decât în propria sa țară (gașcă, miră-te!). România se uită la televizor, nu mai are timp de cultură: scapă cine poate! O lipitoare [2] poate fi mai importantă pentru accesul individual la putere, decât ar putea fi un creator pentru accesul colectiv la respect. Iar puținele instituții a căror misie ar fi promovarea culturii se cutremură sub impactul ciocnirilor mai puțin civilizate dintre grupuri de interese politice sau de altă natură lucrativă, pentru acces la resurse.

Mihai Criste nu a avut acces – ca să continuăm în aceeași linie semantică accesibilă – la o expoziție