Nu e o fericire să fii cetăţean al unei ţări rămase pe dinafară, de oriunde ai privi lucrurile. Drama Ucrainei, înainte şi după Vilnius, nu poate decât să trezească, omeneşte vorbind, compasiune pentru un popor condamnat să trăiască în umbra marelui său „protector” de la Răsărit. Geopolitica îşi ia o crudă revanşă pe continentul nostru, după două decenii entuziaste de constructivism, integrare şi avans al Occidentului spre Est.

Nici pe deplin europeană, nici fundamental rusofonă (precum vecina Belarus, de exemplu, care cel puţin pare împăcată cu destinul ei „captiv”), dar cu o parte importantă a societăţii civile trăind, în stradă sau nu, frustrarea anulării oricărei perspective europene pe termen mediu, Ucraina se zbate astăzi în neputinţa cronică a Estului Europei de a-şi depăşi condiţia de periferie a tuturor „imperiilor”, trecute sau prezente.

Tranziţia postcomunistă care a urmat destrămării Uniunii Sovietice a fost pentru ucrainieni o lungă şi sterilă luptă cu lipsa de perspective strategice, cu blocajele, convulsiile şi crizele interne, cu abordările ezitante şi captive ale unei ţări care parcă nu-şi găseşte locul pe harta geopolitică a acestui început de secol. „Revoluţia portocalie” din 2004 a fost o încercare spectaculoasă, creditată la un moment dat cu şanse reale de a sparge gheaţa dependenţei de Rusia, eşuată însă rapid şi lamentabil din varii motive, interne şi externe.

În opinia mea, decizia preşedintelui Ianukovici de a nu semna Acordul de Asociere la Uniunea Europeană este nu numai principial, dar şi tactic greşită: „predă ţara pe tavă” Rusiei, la preţ de nimic. Dacă ar fi plecat la drum cu europenii, la Vilnius, interesul ambelor mari puteri (Uniunea Europeană, respectiv Rusia) de a păstra Ucraina aproape de propria sferă de influenţă ar fi fost stimulat iar negocierile s-ar fi purtat pe alte cote. Ucraina ar fi fost astfel ma