Politica aroganţei şi tonul patriarhal nu mai sunt eficiente în relaţiile internaţionale, nici în politicile de asistenţă. Era bărbăţiei arogante, a reţetelor importate şi a lecţiilor vârâte pe gât a luat sfârşit.

Înţelegerea cu Iranul semnată la Geneva la sfârşit de noiembrie a stârnit o tornadă de critici în America şi la nivel internaţional. Nici o acuzaţie nu a fost uitată, nici un scenariu pesimist nu a fost lăsat deoparte. Ţinta criticilor a fost politica externă a preşedintelui Obama şi a secretarului de stat John Kerry - arhitecţii tratatului celor şase state, Rusia, China, SUA, Marea Britanie şi Franţa, în calitate de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite plus Germania. În premieră istorică, SUA a luat o decizie contrară voinţei Israelului lui Benjamin Netanyahu. În zadar, Obama şi Kerry au declarat că această decizie nu a fost contrară intereselor Israelului, ba dimpotrivă. Tratatul cu Iranul a fost interpretat de Israel drept un gest de prietenie faţă de balaurul din Orientul mijlociu aflat sub sancţiuni de la la Jimmy Carter încoace. “Ce s-a întâmplat la Geneva este nu o înţelegere istorică, ci o greşeală istorică”, a declarat Netanyahu. Adversarii Iranului s-au simţit brusc abandonaţi de mâna protectoare a americanilor. De cealaltă parte, înţelegerea a stârnit bucurie în Iran. Ministrul de externe, Mohamad Zarif, a declarat pentru Washington Post că tratatul sfârşeşte o criză inutilă şi deschide noi orizonturi bazate pe respectarea drepturilor poporului iranian şi pe restabilirea încrederii între cele două state. Această parte a declaraţiei lui Zarif e similară oarecum declaraţiei lui Obama. E interesant cum actorii poltici din fiecare stat au interpretat tratatul pentru a satisface aşteptările la ei acasă. Dacă ministrul de externe Zarif a declarat că tratatul va înlătura orice dubii asupra naturii pacifiste a prog