Vă salut, domnule prim-ministru!

Sînt un nou-născut din România. Nu sînt încă cetăţean, pentru că părinţii mei nu au reuşit să-mi obţină codul numeric personal. E de la sine înţeles că n-am nici certificat de naştere. Sînt, cum ar veni, un cetăţean virtual. Încă. Aşadar, pot să spun ce cred şi nu ce trebuie. Ce puteţi să-mi faceţi? E tare greu în ţara dumneavoastră. Cum, ce? Totul. Ştiţi, cînd am văzut lumina zilei, în loc de „Bun venit!“ sau „Ce copil frumos!“ sau „Totul este bine“, am auzit o voce subţire care îi spunea mamei să nu uite să returneze trusa epidurală. Eu nu ştiu ce e aia, dar cred că mama ştia, pentru că a zis, printre gemete, că da, o aduce. N-o să vă spun cum mă cheamă, pentru că am auzit că e mai bine să rămîn anonim. Şi n-o să vă spun nici la ce maternitate m-am născut, pentru că există nişte chestii care se cheamă consecinţe. Eu nu ştiu ce sînt, dar am înţeles că nu e de bine dacă trebuie să le suporţi. Am văzut că toată lumea se teme de ele. Şi doamnele de acolo, de la sala de naşteri, aveau nişte formulare pe care i le-au dat mamei la semnat. Că e de acord să i se facă nu ştiu ce injecţie. Că nu i s-au cerut bani pentru asistenţa medicală. Nimeni nu vrea consecinţele alea. Nu le vreau nici eu. Mie, în maternitate, mi-a plăcut cel mai mult laptele. Pe care mi-l dădea mama. Am văzut că alţi bebeluşi primeau dintr-o seringă o apă albă. Se cam strîmbau şi plîngeau. Într-o zi, cînd mi-a mai fost foame, a venit o tanti cam grăbită şi cam nervoasă şi mi-a băgat pe gît, repede-repede, tot cu seringa, chestia aia albă şi deloc gustoasă. N-a avut răbdare cu mine şi m-am înecat. Am sughiţat, am plîns. M-a făcut scandalagiu şi a plecat. M-a luat mama în braţe şi m-a bătut pe spate, am scos un sunet de m-am speriat şi eu şi m-am liniştit. Bine că n-am stat decît puţin acolo.

Ne-au trimis acasă pe neaşteptate, că trebuia să eli