Sunt doi dintre prietenii mei. Pe Clara Mărgineanu o asemăn cu un pahar de vin tânăr, închis la culoare, iar pe Ion Chelaru cu mirosul pâinii calde, abia scose din cuptor.

Este de înţeles de ce, atunci când vine decembrie, e obligatoriu ca ei să îmi apară în gând, iar din gând să mi se mute în suflet, pentru a-l pregăti să iasă în întâmpinarea colindelor.

Era în urmă cu vreo două decenii când s-a întâmplat s-o cunosc pe Clara, năşindu-i, mai apoi, publicarea primei cărţi de poezie. Ea a rămas în Televiziunea Română, eu am plecat. Ne-am văzut mai rar de-atunci, ea pe mine, mai exact, fiindcă eu pe ea am tot văzut-o la televizor, cu emisiuni mult mai mari decât ecranul ce le găzduia. După „Cupa cu iluzii“, dată pe gât la început, Clara Mărgineanu n-a vrut să se mai dezbete de poezie, ajugând la aproape zece volume.

Nişte nemernici o cred dependentă de alcool! Ar trebui să-i cunoască biografia, să cate cu privirea spre zarea nu tocmai senină a copilăriei şi adolescenţei ei. Dintre tăria alcoolului şi tăria poeziei, Clara a devenit dependentă doar de ultima. Nu s-a dezis şi nu se dezice nici de prima, şi asta pentru că n-a putut şi n-o să poată niciodată să uite c-a trebuit să se crească singură, adică orfană de dragostea părinţilor. În loc s-o schimonosească, această suferinţă a făcut din ea un om frumos. Clara poartă nu doar pe chip, ci şi înăuntrul său, atât de multă frumuseţe încât o împarte tot timpul cu ceilalţi. Sub formă de cărţi sau de emisiuni de televiziune. Numai că alţi nemernici, mai mari decât primii, au trimis-o în şomaj la ultima epurare ce avut loc în TVR. Mai mult decât asta m-a intrigat şi mă intrigă faptul că oamenii frumoşi ai literaturii şi muzicii, cărora Clara le-a dedicat toate emisiunile sale, nu s-au prea grăbit să-i sară, printr-un protest public, în ajutor. Ori poate c-au făcut-o, dar nu ştiu eu!