La sfârşitul anilor 1800, un român care bulversase comunitatea ştiinţifică europeană prin cercetările sale decidea să renunţe la tot şi să se întorcă acasă. Omul acesta avea un plan: definirea unui sistem de învăţământ ce ar fi scos România dintr-un pericol care astăzi poate stârni, cel mult, ilaritate: analfabetismul

În martie 2011, ziarul „Adevărul“ îşi trimitea reporterii pe stradă cu un scop precis: să întrebe oamenii simpli cine a fost şi ce-a făcut Spiru Haret. Răspunsurile, după cum puteţi deja intui, erau dezarmante: în rarele cazuri în care cel întrebat auzise numele acesta, Haret era fie confundat cu cineva în viaţă, fie prezentat total eronat. Adevărul este că şi astăzi, la 101 ani de la dispariţia sa, Spiru Haret continuă să rămână un mister pentru majoritatea românilor.

Numele său apare pe frontispiciul celei mai mari universităţi private din ţară, cu 30 de facultăţi şi 49 de specializări. A fost o formă de recunoştinţă, se spune. Era şi cazul ca numele celui mai mare reformator al sistemului de învăţământ din România să fie cinstit în acest fel.

Între timp însă, de la momentul inaugurării, lucrurile n-au mers tocmai grozav pentru Universitatea „Spiru Haret“. Supranumită în presă „fabrica de diplome“, universitatea respectivă a rămas în conştiinţa opiniei publice cu toate elementele negative implicate. Şi iată în ce fel (caz şcoală, cum s-ar spune) un nume ce ar trebui cinstit, cel puţin în intenţie, devine asociat cu o eroare a unei societăţi defecte, iar ideea de învăţământ meritoriu, atât de des invocată de Haret, ajunge în lada de gunoi a scandalurilor.

Muzeul incomplet

Ion Grosu îşi freacă mâinile de mulţumire. Este profesor de istorie la Colegiul Naţional „Sfântul Sava“, din Bucureşti, instituţie de învăţământ care, vă vine să credeţi?, a fost absolvită chiar de Spiru Haret. Se întâmpla în 1867. Astăzi, la parterul clă