Foarte ciudat, dar două imagini total disparate par a se lega împreună, spre împlinire reciprocă. Prima o poate constitui oricare cadru cinematografic din defilarea de la 1 Decembrie. A doua: un instantaneu dintr-un fast-food KFC bucureștean. Trecerea armatei române pe sub Arcul de Triumf ne-a inspirat tuturor (cel puțin așa îmi place să cred!) același sentiment tonic și stenic: în pofida bârfelor, atacurilor și contestărilor, România cea adevărată există, merită respectată, merită iubită. Iar România noi suntem. Până și culorile tricolorului păreau, la ceas de sărbătoare națională, mai calde și mai aprinse, iar în ochii trecătorilor deslușeai mult jinduita urmă de liniște – ba chiar și o sclipire de mândrie.

Barem de 1 Decembrie nu ne e rușine că suntem români! Și nu tancurile, nu armata în sine, insignifiantă ca forță dacă riscăm vreo comparație cu marile puteri ale lumii, induce o zi pe an acea stare de plenitudine, siguranță și încredere într-un mâine al adevăratei deșteptări naționale, cât mai ales prilejul de impunere, explicitare și manifestare convingătoare a ideii de solidaritate sub culorile aceluiași drapel. E-un prilej pentru a înțelege că mult mai mulți sunt cei care iubesc sincer România, față de cei care (tot sincer?) o detestă. Nu contest în bloc strădania unor condeie (altfel, avizate și cu oarece prestigiu) de a ne convinge ne aflăm prea departe de Europa printr-o fatalitate a destinului și că acolo, departe adică, suntem meniți a rămâne în veci de veci. Pot fi bune intenții: patriotismul lipsit de spirit critic e-o pacoste, dar și excesul masochist de autoflagelare negaționistă eșuează tot într-o fundătură. Hărmălaia politicianistă, din ce în ce mai greu de suportat, face să eșueze în derizoriu ceea ce s-ar cuveni să fie profund, dacă nu chiar sfânt.

Înaintașii s-au străduit să-și tezaurizeze vocația constructivă și-n spirit, nu numa