România ultimelor şase luni a fost numită stat poliţienesc, dictatură, a fost făcută în fel şi chip. Dar cea mai mare teamă a mea în viaţă sunt oamenii cu tupeu. Iar România de astăzi mă sperie prin tupeul celor care au obrăznicia de a spune că ne guvernează.
Nu voi face aici o expunere de motive pro sau contra Roşia Montana Gold Corporation sau Chevron. Alţii sunt mai buni decât mine la asta.
Despre RMGC vă invit să citiţi pe Rise Project şi să aflaţi pe cine au plătit, de unde vin banii. E o investigaţie lungă, dar necesară.
Despre Chevron şi #frackingromania vă invit să citiţi pe Casa Jurnalistului.
Tupeul guvernării Ponta mă sperie. Pe voi vă lasă rece? Pentru că dialogul a fost interzis în România. Iar nepăsarea şi aroganţa cu care suntem trataţi, se traduce prin folosirea forţei cu orice preţ. Mă uit la sătenii din Pungeşti. Oameni simpli, care s-au educat singuri în privinţa gazelor de şist şi pericolelor lor. Ei vor să oprească exploatarea. Vor să intre pe un teren deţinut legal de către Chevron. Evident, jandarmii au posibilitatea de a interveni legal. Dar nu despre asta e vorba. E vorba despre intimidare, despre lipsa oricărui dialog cu oamenii, despre caschete puse pe cap şi împingerea oamenilor cu scutul.
Unde ne veţi trimite, domnule Ponta, atunci când mai mulţi dintre noi nu vor mai avea răbdare?
Aveţi pretenţia de a nu fi violenţi? De a dialoga? Dar ce poţi face atunci când frustrarea devine prea mare, când vorbitul la pereţi pentru a mima democraţia nu mai are niciun rost? Nu îţi vine să fugi şi să intri prin scuturile jandarmilor, să-ţi faci loc, ca să fii ascultat? Nu ştiu cât veţi citi din rândurile mele, domnule Ponta, dar eu simt că presiunea devine din ce în ce mai mare. Când ţara aceasta va fi un cazan fără răbdare, unde ne veţi mai alunga cu jandarmii? Ne veţi da afară din ţară? Ne veţi împinge cu scuturile