Mai în glumă, mai mult în serios, în apropierea sărbătorilor de iarnă, numele cantautorului Ştefan Hruşcă revine pe buzele românilor, pe gardurile din marile oraşe şi în multe, multe difuzoare. Vine Hruşcă, apoi vine primăvara şi Hruşcă pleacă. În urma sa rămân aceleaşi întrebări.

Ce ştim despre Ştefan Hruşcă? Autoportret: „Un copil al Maramureşului, plecat în lume să colinde, care a rămas simplu, cu aceeaşi vorbă, cu acelaşi fel de a se comporta cu semenii şi cu prietenii.“

Ştefan Hruşcă împlineşte duminică 56 de ani. Pentru moment, nu şi-a programat concerte în România. Are în Boston (SUA) pe 27 decembrie. „Leru-i... şi iară ler“.

Biografia epică: La Şcoala Populară de Arte din Sighetu Marmaţiei, unde învăţa cum să mângâie vioara, Hruşcă a fost pus la cântat şi la contrabas, în taraful şcolii. Mai mare ruşinea pentru familia sa din Ieud, unde se spunea că a cânta la contrabas înseamnă „a cânta la scroafă“. Aşa era vorba la ei.

Dar Hruşcă nu s-a lăsat descurajat de răutăţile pe care le spune lumea şi a-ndurat „scroafa“ timp de trei ani, timp în care a învăţat să cânte şi la chitară. Prima sa înregistrare – la chitară! – a fost, bineînţeles, un colind. „Pentru prima oară m-am înregistrat cântând un cântec, am derulat banda înapoi şi mi-a plăcut. Era colindul «Flori de măr». Cu el am început“, îşi amintea Hruşcă.

Apoi, cum-necum, stelele i s-au aliniat, a făcut filmare în 1973 cu oameni de la Bucureşti şi a-nceput chiar să compună şi muzică pe versurile blândului poet maramureşean Ioan Tomoiagă.

Deşi era pregătit să fie învăţător – absolvise Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei şi profesa la Şcoala nr. 1 din Borşa –, după o întâlnire cu Adrian Păunescu, s-au hotărât: vine în Cenaclul Flacăra. Din ce povesteşte, a venit în Bucureşti la sfârşit de noiembrie 1981, cu o gentuţă cu câteva haine şi o c