Săptămâna trecută m-am revoltat la vestea că săptămânalul Armatei, ”Observatorului militar” va apărea numai pe print. Indignarea mea era justificată din moment ce publicația apare neîntrerupt din 23 Iulie 1859. De parcă era un mare sacrificiu financiar pentru o instituție strategica a statului român.
Mai tăiau dintr-o coadă de rachetă, din benzina unor generali bezmetici, care nici nu știu cu ce se ocupă...Spre onoarea Armatei Române, domnul general Cătălin Zisu a rezolvat problema. S-au găsit bani. Iar gestul domniei sale îl onorează.
A șters o pată de pe obrazul, și așa prea roșu de la palmele unor neaveniți, al oștirii române. Nu-mi arog niciun merit. Civil fiind îmi pot doar ridica pălăria,deși nu pot, în fața unui general care a înțeles că Armata are nevoie și de cultură, de istorie, nu doar de manevre și parade. Notre respect generale!
Dacă în Ministerul Apărării Naționale (Petre Țuțea spunea pe bună dreptate că ar trebui să se numească Ministrul de Război) lucrurile se mai rezolvă, nu același lucru se poate spune despre Ministerul de Interne. De ani de zile, ca un profet în pustiu, istoricul Florin Șinca militează pentru o cultură instituțională a acestei instituții.
Vin tineri care se fac polițiști, dar nu cunosc istoria acestei arme. Nu există o statuie a polițistului român, tinerii habar nu au despre modul în care înaintașii lor și-au făcut datoria ca niște autentici funcționari ai statului român. Câți dintre ei au murit în pușcăriile bolșevice, numai pentru motivul că și-au făcut datoria. Scrisorile admirabilului suflet de român, comisar-șef Șinca către trei miniștrii de interne au rămas fără răspuns. E mult mai ușor să faci cultură cu dansatoarele sau guristele de la Casa de Cultură a Ministerului de Interne. Ce ne trebuie nouă istorie, cultură, când șprițul poate curge în pahare iar comisăresele cântă de le sar tâțe
