În 1999, când – în ciuda presiunilor populare - a refuzat să candideze pentru al doilea mandat de preşedinte, afirmând că ţara merită să fie condusă de un lider mai tânăr şi mai competent, Rolihlahla Dalibhunga Nelson Mandela a avut câteva ciocniri publice cu liderul opoziţiei, Anthony James Leon (evreu). L-a poreclit Mickey Mouse, iar Leon i-a zis Goofy.
Când însă Leon s-a îmbolnăvit şi a ajuns în spital, într-o bună zi a auzit un ciocănit la uşa salonului şi vocea inconfundabilă a lui Mandela: ”Mickey Mouse e aici? Sunt prietenul lui, Goofy”… (Leon a fost, până anul trecut când şi-a încheiat misiunea, ambasadorul Africii de Sud în Argentina).
Dacă ar fi putut să asiste la propria postumitate, la spectacolul ipocriziei, umorul şi autoironia lui Nelson Mandela ar fi exultat. (Le promisese apropiaţilor că primul său demers, când va ajunge în rai, va fi să caute filiala paradisiacă a Congresului Naţional African).
Declaraţiile neconsolate ale liderilor occidentali, laudele ditirambice ale preşedintelui şi premierului israelian, lacrimile foştilor demnitari SUA (singurul îndreptăţit moral să vorbească despre Mandela e preşedintele Obama, care l-a susţinut totdeauna), probabil că îl amuză nespus.
Unde au fost cernitele Puteri de astăzi, când Mandela se afla în puşcărie? De partea regimului de apartheid. Ultimul stat occidental care a încetat să mai susţină, inclusiv militar, regimul criminal de la Pretoria, a fost Israelul. Pentru Administraţia Reagan, Nelson Mandela n-a fost decât un terorist (acest blam i-a fost ridicat abia în 2008). Premierul Tatcher n-a crezut niciodată că un ”terorist negru” va accede la rangul de preşedinte al Republicii Sud-Africane. Iar oficialii israelieni, pe odată durata mandatului prezidenţial, nu l-au invitat niciodată la Ierusalim. Aceştia aveau măcar motivele lor: Nelson Mandela a fost un apărător fervent al
