Cel mai mare oraş din sudul Italiei este o aglomerare urbană haotică şi fascinantă, în care bogăţia şi sărăcia, luxul şi modestia, fericirea şi tristeţea se împletesc.

Fondat de greci acum două mii opt sute de ani, este unul dintre cele mai vechi centre urbane locuite neîntrerupt. Frumuseţea locurilor, blândeţea climei, creativitatea şi exuberanţa locuitorilor l-au făcut să fie râvnit de toţi. A fost stăpânit de etrusci, romani, bizantini, normanzi, spanioli şi francezi. Este locul despre care se spune că, după ce l-ai văzut, poţi muri. E Napoli.

În prima mea seară în oraşul din sudul Italiei am trecut prin vechiul centru, furnicar de oameni zgomotoşi ieşiţi la plimbare sau la cumpărături. Am văzut şiruri lungi de magazine cu vânzători invitându-şi clienţii din uşă. Străzile din centru, pavate cu dale de bazalt provenit de pe muntele Vezuviu, flancate de palmieri şi cu clădiri somptuoase cu porţi masive, erau pline de maşini parcate (neregulamentar) pe două rânduri, în ciuda circulaţiei frenetice.

Patru pe un scuter

Napolitanii n-au decât maşini de mici dimensiuni – maşini mari n-am văzut decât la ţară. Dar şi aşa se descurcă greu în aglomeraţia năucitoare. Cei care se grăbesc merg mai degrabă pe motociclete şi scutere, uneori şi câte patru pe un scuter.

Am ajuns apoi în zona pietonală de la mare, unde cuplurile de îndrăgostiţi se îmbrăţişau la lumina Lunii fără să se sinchisească de oamenii care se plimbau în jurul lor.

Părăsind zonele turistice, m-am afundat după aceea pe străzi tot mai înguste şi întunecate, dar şi tot mai murdare, care mi-au amintit că, doar câţiva ani în urmă, Napoli era prezent în toate buletinele de ştiri din lume cu munţii de gunoi udaţi de pompieri ca să nu ia foc până vine armata să-i strângă... Lumea veselă şi nepăsătoare a dispărut treptat, locul ei fiind luat de rar