Cred că unul din motivele pentru care schimbarea pe care-o dorim și nu prea, nu are loc în România, e intoleranța noastră ca popor. Cu toate că ne place să ne dăm drept buni, iertători, toleranți, în realitate singura formă de toleranță pe care o acceptăm e indulgența, de cele mai multe ori față de noi înșine, adică ”milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe sufletul”.
Intoleranța vine din îngâmfare, din convingerea că le știm pe toate. Evident, avem numai și numai dreptate, oricând, în orice situație. Mi-a povestit un italian bătrân care are o cârciumă și-o angajată româncă, propășită de câțiva ani prin Italia. Evident, românca noastră ajunsese să știe atât de bine italiana încât ajunsese să-l contrazică pe șeful ei pe probleme lingvistice. Omul a fost foarte contrariat când mi-a povestit, subliniind că mai întâlnise îndărătnicia asta și la alți conaționali ai mei.
Pe mine nu m-a surprins absolut deloc, știam deja că suntem aleșii zeilor, asupra cărora desigur, am căpătat oarecare superioritate, un fel de discipoli care-și depășesc dascălul sau creatorul.
Revenind la subiect… Frâna cea mai mare în afara rezistenței acerbe la nou, care e oarecum explicabilă pentru că atunci românul este pus în fața situației de neconceput ca el să nu știe nimic despre acel nou, a doua este tendința de descurajare care vine scurt, categoric și fără loc de negociere: NU SE POATE !
Când un român decretează asta, e de presupus că și păsările se opresc din ciripit, planetele fac haltă unde le-a găst decretul, și soarele pălește nițel, ca un bec alimentat de un dinam slab. ”Nu se poate” e mai mult decât o negare, e un crez de nestrămutat.
Omul vrea să nu se poată, iar efortul tău de a-l contrazice nu face decât să-l îndârjască și să-și pună carul cu boi de-a curmezișul drumului ”pe-aici nu se trece”. Insiști, că tu, la rândul tău ești convins că se poate. Aduci arg
