Pragmatismul a depăşit astăzi saturaţia nevoilor, iar sărbătorile capitaliste pun belşugul pe seama confortului, a consumerismului şi a bunăstării care au răspuns, măcar destinal şi folcloric, rugăciunilor sociale şi mercantile ale celor mulţi şi trişti. N-ai zice că lumea asta e din tolba Moşului, crescută după seducţia văzului şi a dorinţei. E un univers pus la uşa noastră dând de-a valma ghetele altcuiva. Pare mai curând un meşteşug ideologic.

Pentru conservatori, aici stă teatrul nostalgiei originilor. Pentru cei ostracizaţi de diferenţe, maniaci după contraste şi note proprii, aici locuieşte intervalul dintre ei şi Ceilalţi, dintre chipuri personale şi apucături colective, dintre intimităţi şi constrângeri. Pentru postmodernii care îşi iau rolul în serios însă, sărbătoarea este un fenomen de libertate şi supunere, care pune protocolul şi cutumele pe seama trăirii. Eu cred că sărbătoarea ca « practica fericirii », cum îi spunea Drogeanu într-o articulare antropologică, a pălit. Şi noi, odată cu ea.

Nişte feţe blazate fâţâie iscoditor cantitativul în pelerinajul capitalist de la supermarketuri cu dedicaţie pentru tot ceea ce stă scris cu roşu în calendar. Nu e blamabil per total, cel puţin nu dacă gândeşti pragmatic. Numai că astăzi, pragmatismul a depăşit cu mult saturaţia nevoilor şi astfel, sărbătorile capitaliste pun belşugul pe seama confortului, a consumerismului şi a bunăstării care au răspuns, măcar în chip destinal şi folcloric, rugăciunilor sociale şi mercantile ale celor mulţi şi trişti.

Sărbătoarea creştină este asociată, de cele mai multe ori, unuicronotop festiv care este aplaudat cu ceva mai multă frenezie socială şi mişcare emoţională de sindromul laic al decontextualizării. Ei bine, capitalismului nu i se poate nerecunoaşte imaginaţia activă pe care o creşte la sân fără urme de durere. Aici, percepţia sărbătorii şi