Ei, cum poate să arate un individ pe care îl cheamă Boanchiş? În popor se spune "cum e turcul, şi pistolul". Am căutat pe internet şi am dat de chipul său. Brrr! Exact aşa mi-l şi imaginam, de fapt. Dar, cum tatăl meu m-a învăţat că, dacă eşti un ziarist care se respectă, nu ai voie să faci mişto de fizicul omului, de numele său şi de defectele de neschimbat pe care i le-a lăsat natura, mă voi abţine de la astfel de comentarii.
De fapt, mă întreb: prostia e un defect lăsat de la natură pe care nu-l poţi schimba? Nu ştiu, aici am dubii, aşa că mă voi abţine să mă leg şi de acest aspect. Mă voi referi, pur şi simplu, la veninul lui. Şi nu neapărat pentru că m-a taxat şi pe mine, la grămadă cu alţii, în zicerile sale din fiţuica de la care îşi ridică lunar onorariul. La urma urmei, prin naştere, ne-am dobândit dreptul "să nu ne placă". Cineva sau ceva. Bine, că unii abuzează de acest drept e adevărat. Acest Boanchiş nu mă cunoaşte decât de la televizor, însă i-am căzut cu trosc (nu "tronc", că acela are conotaţii pozitive). Pur şi simplu, fiinţa mea îl calcă pe nervi. Nu are loc de mine, nu-i ajunge oxigenul, dacă-şi întoarce capul în alte părţi i s-au blocat toate telecomenzile din casă pe TVR, de fapt, pe emisiunea mea, se trezeşte de ani buni cu mine-n cap (are prea mult loc gol pe acolo, se pare!) şi, una-două, revine asupra numelui meu plimbându-l prin propoziţii mustind a venin. Asta e. Pesemne, fără să vreau, semăn cu tovarăşa lui învăţătoare, care-i dădea cu rigla peste degete atunci când îl prindea scobindu-se în nas sau scriind strâmb, ori îi amintesc de vreo iubită din liceu care i-a tras clapa, ori, poate, de prima lui şefă, care-l punea să stea peste program. Există astfel de aversiuni inexplicabile faţă de oameni pe care nu-i cunoaştem, dar care, răscolindu-ne, în subconştient, amintiri din trecut, ne devin automat antipatici.
